Cartierul lipovenesc pare că sprijină, de câteva secole, partea estică a Botoşanilor, ca şi cum oraşul are nevoie de o istorie acolo, pentru a nu sfârşi brusc. Puţină lume se aventurează până în lipovenime, poate şi pentru că, de oriunde ai veni, trebuie să dai vamă cartierelor vechi, pline de ţigani pripăşiţi aici mult mai târziu decât oricare altă comunitate. Turlele bisericii lipoveneşti caută din înălţimi privirile celui interesat de lumea aparent închisă a unui grup de oameni al căror pitoresc se lasă dezvăluit cam anevoie. Lipoveanul nu iese din discreţia nativă, nu se vrea studiat, nu impresionează gratuit.

Preotul lipovean şi un Tolstoi tăcut

Intrarea în Cartierul lipovenesc, cum e cunoscută zona pentru ceilalţi locuitori ai Botoşanilor, e marcată subtil de o atmosferă îmbrăcată în verdele proaspăt al sutelor de copaci. Biserica fascinează ea însăşi prin împrejurimile întinse de frumuseţea ierbii, a lărgimii curţii, sentiment al libertăţii istorice, libertate îndelung construită de ortodocşii de rit vechi.

Cobor cam o sută de metri până în faţa Bisericii. Mai joc, doi bărbaţi. Îi privesc şi realizez că, în oricare altă parte a oraşului i-aş fi găsit, aş fi putut jura că am în faţă doi ruşi. Imaginile livreşti îmi vin în minte fără voie şi îmi dau seama că cel mic de statură, pirpiriu, aproape o mână de om, cu o barbă albă, lungă, specific rusească, îmi trimite gândul spre o fotografie a lui Tolstoi bătrân.

Alături, însă, oricât m-aş strădui să leg chipul de atitudinea aspră de rus, omul mă face să zâmbesc cald: masivitatea bărbatului, calmată de faţa luminoasă şi sinceră, îmi aduce mai degrabă cu un Creangă autohton. Şi aveam să descopăr, pe parcursul discuţiei, chiar mai multe asemănări cu povestitorul humuleştean. Întreb de părinte. Bărbatul masiv, îmbrăcat într-un halat ros de muncă, purtând pe cap o pălărie albă, se întoarce. El este. Lăsăm căldura moale a zilei şi intrăm în casa parohială.

"Se ştie, dar nu se spune"

Biserica Ortodoxă de Rit Vechi, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, a fost construită în 1853. "A fost începută de o familie de ruşi din zona Moscovei", povesteşte părintele paroh Alexa Simionov. "Au venit ei într-o excursie, le-a plăcut locul şi au prins a ridica o biserică aici". Corpul clădirii se apropie de formele bisericilor ortodoxe, cu altarul în forma semicirculară, orientat spre direcţia est. Prezenţa crucii cu opt extremităţi particularizează, însă, Biserica lipovenilor. În prima jumătate a secolului XX, lăcaşul a fost îndelung îngrijit, reparat, restaurat, îmbrăcat în odoare bisericeşti şi icoane de valori însemnate. După toate acestea, în 1967, un incendiu devastator a distrus aproape în întregime lăcaşul. "A ars cupola, adică bolta mare, iconostasul, foarte multe icoane, cărţile şi actele", povesteşte părintele. Încerc să aflu cauzele care au dus la această tragedie, dar părintele, la fel de senin, trage o linie a tăcerii. "Se ştie, dar nu se spune!" E o taină a locului. Enoriaşii au muncit, după fotografii urmând a se îmbrăca iarăşi zidurile, singurele care rămăseseră în picioare.

Prigoana pentru credinţă

Cultul creştin de rit vechi coboară din credincioşii ortodocşi ruşi veniţi pe aceste meleaguri începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma persecuţiei dezlănţuite de Biserica Ortodoxă Rusă şi autorităţile ruseşti. Spre sfârşitul anilor 1600, Patriarhul Nikon a iniţiat o reformă în ritualul cultului creştin, reforme cu care o parte din ruşi nu au fost de acord. Aceasta a atras, însă, asupra lor persecuţii cumplite. Cei mai mulţi, prigoniţi de propria credinţă, au luat drumul pribegiilor, fugind în Polonia, Austria, Suedia, România, Australia şi în mai toate cotloanele pământului.

În România, primele comunităţi de lipoveni au luat fiinţă în judeţul Suceava, pe la 1720. Organizatoric, 20 de ani mai târziu se înfiinţează Mitropolia de Rit Vechi de la Fântâna Albă, în Bucovina de Nord, primul ierarh fiind mitropolitul Ambrozie, ce fusese până atunci mitropolit al Bosniei şi Herţegovinei. De aici a început istoria primelor comunităţi creştine de rit vechi, succesorii lui Ambrozie fiind recunoscuţi drept conducători spirituali ai tuturor creştinilor de rit vechi din lume.

O Mitropolie pentru lipovenii lumii –  Mitropolia Brăilei

Astăzi, după secole, cultul creştin de rit vechi este recunoscut, lipovenii nu mai sunt urmăriţi sau persecutaţi, însă au rămas împrăştiaţi prin toate locurile pământului. "Avem doar două Mitropolii, una este la Moscova, unde sunt arondaţi toţii lipovenii de pe teritoriul Rusiei. Cealaltă este Mitropolia Brăilei, unde găsesc adăpost lipovenii din toată lumea", spune părintele paroh Simionov.

Are părintele şi dureri mari. "Înainte de Revoluţie, cu restricţiile impuse de comunişti, veneau bătrânii în biserică. Acum, oamenii de atunci sunt şi mai neputincioşi, iar tinerii se lasă tot mai greu purtaţi duminica spre Sfânta Liturghie. Totuşi, avem, în fiecare săptămână, peste 150 de oameni la slujbă, nu e chiar rău", mai zice părintele şi spune că, de fapt, grija lui se îndreaptă spre copii. "Copiii îşi uită limba, pentru că părinţii nu mai comunică în familie în limba maternă. Noi avem aici o Şcoală Bisericească. Aducem copiii să înveţe limba, pentru că în Biserică noi slujim în slavonă. E tare greu, ei se duc acum spre engleză. Dar rusa e o limbă frumoasă, e limba lor".

Şi părintele Simionov oftează adânc. "Îi văd uneori, la ceaslov, cum încep a prinde câteva cuvinte, pe care parcă le înţeleg, şi le traduc în română şi se bucură. Dar e dureros să înveţi limba maternă raportându-te la limba română", mai spune părintele.

Pelerini de sute de ani

Ca în toată România, şi lipovenii au fost furaţi de mirajul străinătăţii. "Au plecat prin lume, peste tot sunt lipoveni, ca în vremea persecuţiei, doar că acum prigonesc din pricina sărăciei. Dar iată, am auzit că au înfiinţat o parohie în Italia, care face slujbe şi pentru cei din Spania, asta înseamnă că nu şi-au pierdut credinţa", şi întreb dacă lipovenii nu au păşit şi pe lângă tradiţie, să treacă la cultele occidentale, care au făcut mulţi adepţi prin satele României. "Nu, cel puţin la noi nu a fost nici un caz. Lipovenii sunt fideli tradiţiei şi religiei lor", spune apăsat părintele Alexa Simionov.

Mergem în interior. Biserica fascinează prin spaţiul imens ce se aruncă în înălţimea lăcaşului. O înălţime de catedrală, o linişte de sute de ani. Zidurile au încrustate, însă, lacrimile perfide ale timpului.

Părintele Alexa Simionov, preot paroh din 1994, vrea să se ştie că lipovenii se înţeleg bine cu toată lumea, că respectă toate credinţele, însă vor să fie înţeleşi: ei păstrează ritul vechi pentru că străbunicii lor au pătimit chinuri groaznice. Pentru ei sunt astăzi lipovenii, pentru ei au trecut prin veacuri alături de credinţa şi de tradiţia lor. (Botoșani, 2007)       

Părintele Alexa Simionov a plecat la Domnul

Părintele Alexa Simionov a trecut la cele veșnice în noaptea de joi spre vineri, chiar după hramul Bisericii (Nașterea Maicii Domnului, 21 septembrie 2017). Cititi DOLIU în Biserica Lipovenească: Fostul preot al comunităţii ruşilor lipoveni din Botoşani a plecat dintre noi!