Îngăduie-mi să-ţi vorbesc pe şleau, dragă cititorule.
Sunt un om de altădată. Îmi place
lumea naturii în ciuda mortalelor ei
pericole. Îmi place lumea domestică
a oamenilor, câtă vreme îşi plăteşte datoriile
faţă de lumea naturală şi îşi respectă limitele.
Îmi place promisiunea Cerului. Scopul meu
este un limbaj care poate restitui drepte mulţumiri
şi onoare pentru aceste daruri, o limbă
eliberată de minciunile subtile.
Nici lumea aceasta, şi nici vreunul dintre locurile ei
nu este un „mediu”. Iar o casă
de vânzare nu este un „cămin”. Economia
nu este o „ştiinţă”, şi nici „informaţia” nu este cunoaştere.
Un pungaş cu diplomă este tot un pungaş. Un nătărău
ajuns în administraţie nu este un „lider”.
Un hoţ bogat este un hoţ. Iar duhul
lui Arthur Moore, care m-a învăţat Chaucer,
revine în noapte pentru a spune iarăşi:
„Hai să-ţi zic ceva, băiete:
O curvă intelectuală e tot o curvă.”
Lumea e într-o mare bolboroseală de la
divorţul dintre lucruri şi numele lor.
Neîncetata pregătire pentru război
nu este pace. Sănătatea nu este dobândită
prin vinderea medicamentelor, sau puritatea
prin adaosul de otravă. Ştiinţa
prin dictatul corporaţiilor
este cunoaşterea redusă la marfă;
este o desfrânare a minţii,
şi tot aşa este arta care numeşte acest lucru „progres”.
La fel şi laşitatea care îl numeşte „inevitabil”.
Cred că problemele legate de „identitate” în genere
sunt o nerozie. Suntem ce am făcut,
iar asta cuprinde promisiunile noastre, cuprinde
speranţele noastre, dar promisiunile mai întâi. Ştiu
că un „fetus” este un copil omenesc.
Mi-am iubit copiii din momentul
când au fost concepuţi, iubindu-le
mama, care i-a iubit din momentul când au fost concepuţi
şi dinainte de asta. Cine suntem noi ca să spunem
că lumea nu a început în iubire?
Mi-ar plăcea să mor în iubire, aşa cum m-am născut,
şi pe când de viaţă împovărat mă simt, să merg
în iubirea în care tot trupul începe
şi sfârşeşte. Nu-mi plac maşinile,
care nu sunt nici muritoare, nici nemuritoare,
chiar dacă sunt forţat să le folosesc.
(Şi astfel veacul îşi desăvârşeşte strânsoarea.)
Într-o zi ele vor fi desfiinţate, iar aceea
va fi o fericită şi sfântă zi.
Vorbesc despre cumplitele maşini care funcţionează
prin arderea trupului lumii şi
a suflării ei. Când văd un avion
fumegând prin cerul cândva pur
sau un vehicul din spaţiul exterior
cu strâmtul său spaţiu interior
imitând o stea noaptea, spun,
„Ieşi de-acolo!” aşa cum îi strigam
unei vulpi sau unui hoţ în coteţul găinilor.
Când aud că bursa a căzut
zic: „Trăiască gravitaţia! Trăiască
prostia, eroarea şi lăcomia în palatele
capitalismului fantastic!” Cred
că o economie trebuie să fie întemeiată pe cumpătare,
pe asumarea grijii pentru lucruri, nu pe hoţie,
speculă, seducţie, risipă şi ruină.
Ţelul meu este o limbă care ne poate face întregi,
chiar dacă suntem muritori, ignoranţi şi mici.
Lumea este întreagă dincolo de ştiinţa omenească.
Viaţa trupului este ea însăşi, neatinsă
de meschinul mecanism al explicaţiei.
Sunt favorabil morţii, când vine la timp
pentru bătrâni. Nu vreau să număr
termene muritoare la nesfârşit, ori să supravieţuiesc
o oră ca o tocăniţă în răcire făcută din organele
altor oameni. Nu cred că viaţa
sau cunoaşterea pot fi dăruite de maşini.
Economia maşinii a incendiat
gospodăria sufletului omenesc,
şi toată făptura arde înăuntru.
„Proprietatea intelectuală” numeşte
acţiunea prin care mintea este cumpărată
şi vândută, lumea înrobită. Noi
nu ne posedăm pe noi înşine, suntem liberi,
posedăm prin furt ceea ce aparţine lui Dumnezeu,
lumii vii şi în mod egal
nouă tuturor. Dar cum putem noi poseda o parte
din ceea ce nu putem avea decât
în întregime? Viaţa este un dar pe care-l avem
doar dăruindu-l iarăşi înapoi.
Să ne-nţelegem: „Vrednic este lucrătorul
de plata sa,” dar el nu poate poseda ce ştie,
căci aceasta trebuie arătată în mod liber, altfel lucrul
moare o dată cu lucrătorul. Fermierul
este vrednic de recolta crescută
în timp, dar el trebuie să părăsească lumina
prin care a plantat, crescut şi strâns,
sămânţa nemuritoare din cele muritoare,
liberă pentru vremea ce va veni. Pământul
îl ţine tot prin dăruirea lui,
aşa cum gânditorul primeşte şi dăruieşte un gând,
aşa cum cel care cântă cântă în văzduhul comun.
Nu cred că „geniul ştiinţific”
în naivele lui pretenţii de putere
este pe măsura fie a naturii, fie
a culturii omeneşti. Invaziile lui necugetate
de nuclee de atomi şi celule
şi fiecare locuire a acestei lumi
nu ne-au adus la lumină
ci ne-au trimis rătăcind mai departe prin
întuneric. Şi nici nu cred
că „geniul artistic” este în posesia
vreunui artist. Nimeni nu a făcut
arta prin care pot fi făcute lucrările
de artă. Fiecare om care vorbeşte vorbeşte
ca o adunare. Trăim precum nişte consilii
de fantome. Nu „geniul uman”
e ceea ce ne face umani, ci o veche iubire,
o veche inteligenţă a inimii
pe care o adunăm la noi din lume,
de la făpturi, de la îngerii
inspiraţiei, de la cei morţi –
o inteligenţă cu totul inexistentă
pentru cei care nu o au, dar –
pentru cei care o au mai dragă decât viaţa.
Şi-n chip la fel de tandru se pot cunoaşte
ataşamentele care fac una dintr-o femeie şi-un bărbat,
din gospodăria şi ţinutul lor de baştină.
Şi acestea, deşi ştiute, nu pot fi spuse
celor care nu le ştiu, şi tot mai puţini
dintre noi le deprind, de la un an la altul.
Aceste ataşamente părăsesc lumea
asemenea culorilor păsărilor dispărute,
asemenea cântecelor unei limbi moarte.
Gândiţi-vă la geniul animalelor,
fiecare cu adevărat ceea ce este:
ţânţarul, vulpea, boişteanul, rândunica, fiecare făcută
din lumină şi luminoasă în sinea ei.
Ele ştiu (mai bine decât noi) cum
să trăieşti în locurile în care trăiesc ele.
Şi astfel aş dori să fiu o adevărată
fiinţă umană, dragă cititorule – o alegere
nu întru totul posibilă acum.
Dar asta e ce caut, asta e partea
de care mă aflu. Şi asta e ce-ar trebui
să aştepţi de la mine, după cum eu o aştept de la
mine, chiar dacă pentru împlinirea ei putem
aştepta o mie sau un milion de ani.
(Wendell Berry, Câteva cuvinte în plus, traducere de Gheorghe Fedorovici, sursa aici)