Lumina fragilă a miezului de august cade peste colinele împădurite, strecurându-se prin frunzişul salcâmilor înfloriţi a doua oară, semn de toamnă lungă, bogată, bună.
Ascunsă între căsuţe bătrâneşti, lanuri de porumb cu tuiuri tremurânde, vişini din care a fugit ispita fructelor şi nuci uriaşi, bisericuţa cu hramul Adormirii Maicii Domnului, din Leorda, ocroteşte micul cimitir, tărâm al liniştii, loc de veşnică odihnă al unei Marii care mi-a luminat copilăria, la capul căreia aprind în răstimpuri de tihnă candela şi flăcăruia unei lumânări.
Nu mi-o amintesc altfel decât frumoasă ca o bunică din povestirile lui Delavrancea, cu basmaua legată bătrâneşte peste părul împletit şi făcut cunună în jurul capului, cu şorţul prins peste capoatele cu flori mici, multicolore, plinuţă, certând găinile care i se încurcau printre picioare şi ştergând cu colţul şorţului ochii pisoilor, mergând domol şi legănat prin curtea străjuită de gard de lemn, îmbrăcat în muşchi şi mâncat de cariul timpului, între căsuţa văruită în albastru senin, cu ochii mici ai ferestrelor deschişi deasupra prispei de lut, şi cuptorul de afară, la care, vara, ne cocea mie şi fratelui meu porumb şi cartofi, şi din adâncul căruia ieşea la iveală cam tot ce ne mai poftea sufletul neastâmpărat de copil.
Baba Iţa. Atât putusem rosti , copil fiind, şi Baba Iţa i-au spus toţi ai casei de atunci. Să fi avut eu vreo 3-4 anişori. Cred că a fost în epoca în care s-a trecut definitiv de la Mătuşa Mariţa, la Baba Iţa.
Verile toate le petreceam la ea, în camera cu pat mic, aşezat la fereastra cu perdele brodate în tinereţea Mariei, mirosind mereu a muşeţel, prin livada de vişini din spatele casei, cu tufe de lămâiţă şi de ochiul boului, urcată în mărul plantat de tata în anul când mă născusem eu, dând iama prin puii de găină şi pisicile tărcate şi leneşe.
Ne lua mereu apărarea când făceam vreo năzbâtie, nu ne punea la somn după-amiezele şi ne-a învăţat, sub flacăra pâlpâitoare a candelei din perete, Tatăl nostru, încet, cu răbdare, repetând cu smerenie fiecare cuvânt, ascultându-ne, până l-am ştiut. Ne ducea vara la pădure, la ciuperci şi fragi şi se mândrea în faţa vecinilor cu carnetul nostru de note, cu faptul că reuşeam la Liceu sau la Facultate.
Păstra pentru iernile noastre borcănele de dulceaţă de dude, din uriaşul de la poartă, şi de cireşe amare, din fragilul verde şi înalt de lângă fântână. De Sărbători, ne făcea, cum nu am mai văzut niciodată la altcineva, cozonăcei rotunzi, care ieşeau aburind rumeni din căniţe de tablă, sub ochii noştri uimiţi şi pofticioşi, cozonăcei ca nişte ciuperci de aluat dulce, cu cacao, nuci şi stafide, pe pălăria cărora se odihnea, ca o buburuză, o jumătate de miez de nucă.
Seara, ne spunea poveşti, dar nu din acelea cu împăraţi şi zmei, cum ştiu a spune Bunicile din lumea întreagă. Ne povestea copilăria ei şi a bunicilor noştri (era verişoara bunicii paterne). Avea un har al ei, te purta până în miezul cuvintelor despre Răzbelul cel mare şi despre refugiul în Ardeal, despre anii de şcoală, cu Domnul ("Dumnezeu să-l odihnească în pace, că acuma pot citi un ziar şi pot scrie o scrisoare!"), care pedepsea dacă nu învăţai, dar iubea pe fiecare ca pe copiii lui. Bătrânii de demult ai Leordei luau locul Împăraţilor şi se luptau cu Ierni aspre şi cu inundaţii aduse de furtuni aprige, când Pârâul, care desparte şi acum uliţa din faţa porţii de lanurile de porumb şi de imaş, se umfla şi ieşea din matcă, ameninţând gospodăriile. Toată viaţa Satului de la ea o ştiu, Sat mai fericit, mai urgisit, că "toate de la Dumnezeu vin, ştie El pentru ce le trimite asupra noastră."
Când venea la Botoşani, ne aducea mereu, într-un toc de hârtie bej, "bomboane urâte", cele mai bune bomboane pe care le-am mâncat vreodată. Aşa le-a spus Baba Iţa când ni le-a adus prima dată, "bomboane urâte". Erau rotunde, mari, alune învelite în ciocolată amăruie, departe de aspectul sau aroma bomboanelor sofisticate de astăzi, dar au rămas în sufletul nostru, la fel ca povestea lor, pe care ne-a spus-o înainte de culcare, şi care ne-a învăţat că nu contează aparenţele, ci esenţa. Peste ani, am aflat că erau singurele bomboane de la magazinul din sat. De multe ori, mai târziu, am comparat involuntar oameni şi întâmplări cu "bomboanele urâte" ale Babei Iţa.
A intrat în viaţa noastră de când am deschis ochii şi am învăţat de la ea multe care astăzi îmi sunt de folos. Şi a plecat într-un aprilie cu funigei. Primise felicitarea mea cu mult înainte de Paşte şi a plâns de bucurie că nu am uitat-o (trimiteam felicitări la fiecare Sărbătoare şi Baba Iţa le păstra pe toate şi le prindea în rama oglinzii din săliţă sau în sticla de la uşile dulăpiorului ei de vase).
În primăvara următoare, dudul de la colţul grădinii s-a uscat, candela din perete a cărei lumină se vedea pâlpâind în fereastră, nu s-a mai aprins şi toate ale satului au devenit banale, până am încetat să mai trec pe acolo. Toate ale oamenilor s-au schimbat, cum e şi firesc, numai colinele domoale au rămas la fel, şi pădurile, şi pârâul cu podeţul de nuiele, şi lanurile de porumb, şi uliţele, şi vişinii.
Şi Candela pe care am aprins-o astăzi pentru somnul unei Marii care mi-a luminat copilăria.
(M. A.)
