Pe vremea împăratului Aurelian (270-275), în cetatea Gangra, trăia un bărbat Teodot şi soţia sa Rufina. Aceştia, fiind creştini, au fost trimişi în Cezareea Capadociei la dregătorul Faust şi au fost întemniţaţi.

Rufina însă era însărcinată şi, după ce a născut copilul, fiind supusă la multe chinuri, a murit. O femeie de neam bun, Amia, l-a luat ca pe un fiu al ei pe prunc, dar acesta cinci ani n-a rostit nici un cuvânt. Iar după aceea, multă vreme zicea numai „mama” în limba siriacă, de aceea l-a şi numit Mamant. Deci, ajungând el în vârstă, a fost silit să aducă jertfe idolilor și, nesupunându-se, a fost străpuns cu suliţa, dându-şi astfel sufletul în mâinile Domnului.

Tot astăzi îl pomenim şi pe Sfântul Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului, al 23-lea episcop al cetăţii de pe malurile Bosforului, ce a păstorit Biserica lui Hristos între anii 582 şi 595. Înainte de a intra în clerul bisericesc fusese lucrător de aur.

Trecând la cele veşnice Patriarhul Eutihie al Constantinopolului, a fost ales cu voia lui Dumnezeu fericitul Ioan în locul aceluia. Însă, la început, Ioan nu dorea acest lucru, considerându-se nevrednic de o asemenea cinste, până ce a văzut o vedenie înfricoşătoare.

De o parte vedea cum marea se înălţa până la cer şi era un cuptor înspăimântător cu mult foc. Iar pe de altă parte, mulţime de îngeri grăind astfel către dânsul: „Nu primeşti scaunul? Altul va fi, iar tu vei fi muncit de noi toţi”.

Unele ca acestea zicându-i îngerii, s-a supus şi astfel a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Sfântul Ierarh Ioan se nevoia mult, postind foarte aspru în toate zilele vieţii sale, de aceea a şi fost numit „Postitorul”.

El mânca o singură dată pe săptămână puţine verdeţuri, se ruga mult, dormea puţin şi era mult milostiv faţă de săraci, faţă de văduve şi de orfani. De aceea, s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Sfântul Ioan Postitorul este primul Patriarh de Constantinopol care a primit numele de „Patriarh Ecumenic”.