Sfântul Antim a fost Episcop al Nicomidiei între anii 284 şi 303, trăind pe vremea cumplitei prigoane împotriva creştinilor, pe timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian.

La începutul persecuţiei a stat în satul Seman, de unde îi întărea pe creştini prin trimişi sau prin scrisori. Dar, venind şi ceasul său, s-a dat prins de bunăvoie pentru mărturisirea lui Hristos. Întâlnindu-se cu ostaşii călări trimişi să-l prindă şi întrebat fiind unde se află Antim, învăţătorul creştinilor, el le-a răspuns că îl va da în mâinile lor după ce ei se vor odihni. Şi le-a pus înainte mâncare şi le-a făcut ospăţ după putere, cu dragoste cinstindu-i, apoi s-a arătat lor pe sine că este Antim.

Văzând acestea, ostaşii s-au mirat şi nu i-au făcut nici un rău, apoi, ajungând la un râu, s-au botezat. Sfântul Antim i-a învăţat pe ei să spună adevărul împăratului, deoarece dorea să moară pentru Hristos. Deci, stând înaintea lui Maximian, a mărturisit credinţa sa şi pentru aceasta împăratul i-a tăiat capul.

Astăzi, Biserica Ortodoxă Română îi pomeneşte şi pe Sfinţii Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara. Ei s-au nevoit în jurul anului 1600, în munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe Valea Oltului.

Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al 16-lea din părinţi credincioşi. De tânăr, a primit chipul îngeresc al călugăriei în Mănăstirea Cozia şi după câţiva ani a plecat să se nevoiască în pustie. Moaştele sale se află în biserica Mănăstirii Stânişoara. Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor 16 şi 17.

La fragedă vârstă a intrat în cinul monahal şi săpându-şi o peşteră în Muntele Sălbaticul, s-a nevoit acolo vreme de 40 de ani. O parte din moaştele sale, care au fost descoperite în acea peşteră, au fost împărţite de credincioşi, iar peştera, ce i-a fost oarecând chilie, este loc de închinare până astăzi. Sfântul Sinod al ­Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016.