Sfântul Cuvios Isidor (†449) era egiptean de neam şi rudă cu Teofil şi Chiril, arhiepiscopii Alexandriei, vieţuind pe vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450). Isidor învăţase multă carte, luându-l ca pildă de viaţă şi lucrare pe Sfântul Ioan Gură de Aur. El era socotit de istoricii din vremea sa drept un filosof şi desăvârşit îndrumător în înţelepciunea vieţii şi a Sfintelor Scripturi.

De tânăr a părăsit plăcerile acestei lumi, bogăţia şi strălucirea numelui, pe toate considerându-le ca fiind nefolositoare şi s-a dus într-o mănăstire din părţile Pelusiei, unde s-a făcut monah. În mănăstire s-a nevoit mult, rugându-se ziua şi noaptea, înfrânându-şi trupul, încât a ajuns pildă pentru toţi monahii. Fiind hirotonit preot, petrecea o viaţă cu adevărat după cuvintele Sfintelor Evanghelii, povăţuindu-i nu numai pe cei din mănăstirea sa, ci şi pe cei care, iubitori de învăţătură fiind, veneau la dânsul. Pe mulţi păcătoşi i-a întors de la faptele cele rele, iar pe cei iubitori de învăţătură i-a întărit prin harul Duhului Sfânt care lucra în el. Din scrisorile sale se cunosc virtuţile cu care sfântul era împodobit. Fecioria, al cărei păzitor era cu deadinsul, o lăuda mai mult decât pe alte fapte bune, numind-o împărăteasă a virtuţilor.

El însă nu defăima însoţirea cea legitimă prin Taina Sfântă a Cununiei, pentru că zicea în epistola sa către Antonie Scolasticul: „Se cuvine să-i asemănăm cu soarele pe cei ce păzesc fecioria, cu luna pe cei ce vieţuiesc în văduvia cea neprihănită şi cu stelele pe cei ce vieţuiesc în însoţire cinstită, urmând în aceasta Sfântului Pavel care zice: «Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor» (I Corinteni 15, 41)”. De la Sfântul Cuvios Isidor ne-au rămas peste 2.000 de scrisori ce ne aduc mărturie despre lucrarea plină de folos pe care a făcut-o fericitul în timpul vieţii sale pământeşti. Şi aşa, bine vieţuind şi plăcând lui Dumnezeu, la adânci bătrâneţi s-a mutat în pace la cereştile lăcaşuri.