Dacă folosirea fostei fabrici de carne de pui din Darabani drept spațiu expozițional nu a mai fost o noutate – în 2025 publicul se întâlnea aici cu ”lucrările împușcate” ale artistului Pavel Brăila -, un concept proaspăt și-a făcut loc anul acesta la Festivalul Nordului: Artist talk.
În interiorul acestui dialog cultural, Ioan Mateiciuc i-a avut ca invitați pe regizorul Igor Cobileanski și pe Ana Maria Micu, artist vizual. Fără să rostogolească informații constant și îndelung prezentate în spațiile media, dar adăugând portretului ”oficial” detalii și decupaje care conțin și dezvoltă nuanțe ori accente de underground, Ioan Mateiciuc a reușit, adaptând discursul fiecărui creator în parte (film/artă contemporană), să facă din Artist talk un instrument necesar pentru publicul dornic să treacă dincolo de un ecran de cinema sau de o pânză pe simeze.
În cazul Anei Maria Micu, Artist talk a precedat vernisajul expoziției ”Așteptarea fără vânătoare”, eveniment care a avut loc sâmbătă, 8 august, la Casa Nord, în fosta fabrică de carne de pui din Darabani.
Deschisă încă din ziua de 6 august, Așteptarea fără vânătoare” a fost de la început într-un crescendo artistic, sporind progresiv în intensitate, și asta datorită în primul rând disponibilității Anei Maria Micu spre o comunicare permanentă cu publicul său.
Iar Artist talk – vreme de mai bine de 80 de minute – nu a făcut altceva decât să creeze prilejul unei defragmentări conceptuale, a unei analize ”la bisturiu” a ceea ce presupune laboratorul de creație, capacitatea de a privi ceea ce nimeni nu mai vede, privirea non-invazivă ori invizibilitatea observatorului.
”Ana Maria Micu este unul dintre cei mai importanți artiști ai României, cu un CV impresionant, cu un parcurs impresionant în arta contemporană românească și internațională. Doar dacă ne uităm în spate și vedem că a expus în orașe precum Londra, New York, Seul sau Taipei, e un lucru care deja poate genera o listă de așteptări în direcția discuției de astăzi. În această oportunitate în relația vânătorii cu așteptarea, Ana Maria propune un citat din Simone Weil (”A vedea un peisaj așa cum e atunci când nu sunt e față…”, nota red.), aflăm cum suspendăm realitatea și duc discuția într-o zonă perceptibilă, despre cum stăm corporal față de artă”, a spus Ioan Mateiciuc în debutul Artist talk.
Cei care sunt familiarizați cu lucrările Anei Maria Micu știu că ea își construiește conceptul artistic în chiar spațiul domestic pe care îl locuiește. Pornind de la o metodă de lucru aparent banală - viețuirea bazată pe contemplarea tăcută a spațiului locuit - Ana Maria Micu devine ea însăși parte a acestui laborator.
”Ești legată de cotidian, de partea casnică, ești legată de urban, dar gestul artistic pe care îl faci e mai degrabă o invitație făcută privitorului de a învăța să aibă răbdare, să redescopere niște sentimente sau niște relații pe care noi le avem cu niște spații pe care le accesăm zilnic și de care efectiv am uitat că există. Să vedem în ce relație stăm cu obiectele din spațiile pe care le accesăm zilnic și pe care aproape că nu le mai vedem și ține de cât de mult această epocă a imaginii ne-a saturat și ne-a adus într-un stadiu în care nu putem să ne mai concentrăm. Punctul central al așteptării fără vânătoare cred că e legat în principal de această privire fără posesie, adică să privim fără să posedăm ceva perceptibil. Și e legat și de problema șansei, pentru că vânătoarea este legată în primul rând de un segment de acțiune, iar gestul vânătorii caută un eveniment care există deja, ori acest sentiment al așteptării nu face altceva decât să creeze niște condiții pentru ca ceva nevăzut să poată apărea ulterior”, a extrapolat Ioan Mateiciuc, introducând în discuții noțiunea de ”șansă”, tema principală a ediției din acest an a Festivalului Nordului: ”Este șansa legată de lucruri pe care tu le observi acolo unde lumea a încetat să le mai vadă?”.
Între mediul construit al orașului-gazdă și micro-universul unui atelier, Ana Maria Micu oferă publicului o experiență imersivă despre răbdare, frumusețea fragilă a clipei care formează timpul de suspensie, despre așteptare și, nu în ultimul rând, despre emoție ca răspuns la imaginea creată. De aceea, spune Ana Maria Micu, șansa devine privilegiu imediat ce profiți de ea. ”Instrumentul de lucru al artiștilor este de la bun început să se specializeze în momentele de observare a lucrurilor care trec sub radar. Când ai momente din acestea le simți ca pe o șansă, le simți ca un privilegiu și îți creează niște satisfacții personale care te fac să continui. Portofoliul meu a devenit coerent de când mi-am propus să mă limitez la ceea ce apartamentul meu poate să îmi ofere, iar unul dintre primele proiecte pe care le-am făcut a fost să mă filmez în timp ce mutam mobilă în casă, ca să obțin o configurare proprie, o utilizare a pieselor de mobilier pe care le aveam. Le-am acordat o clipă, m-am așezat pe pat și am privit, și asta mi s-a părut o șansă. Eu singură mi-am creat o șansă. O senzație care în corp se simțea foarte interesant. O deplinătate. Și mi-am pus atunci problema cum desenez lucrul acela. Cum transform starea aceea într-o imagine. Găsesc zilnic zone de cercetare, am de lucru pentru vreo 20 de ani, fără să plec din apartament, asta e culmea!”
Dacă în expozițiile anterioare Ana Maria Micu își construia imaginea pe baza structurilor de susținere – fizice sau psihice – din propriul apartament-atelier, de data aceasta artista propune o nouă paradigmă pe care ea însăși o probează și o experimentează: renunțarea la efortul de consolidare în favoarea prezenței pure.
”Șansa ține mai degrabă de întâmplare, oportunitatea de felul în care tu lucrezi cu arta ta ca să poți deschide niște lumi”, spune Ioan Mateiciuc, provocând astfel noi mărturisiri artistice din partea invitatei sale.
O artistă care mereu a avut capacitatea de a trece dincolo de formalismul sec, integrându-se firesc în propriul univers, de unde a știut să extragă și să transforme în artă o realitate aparent banală, căreia i-a atribuit un mesaj cultural. Or tocmai asta face diferența între un artist autentic și unul care pastișează, care doar reproduce. ”Îmi creez singură șanse conceptuale și vizuale pe care le pot prezenta în lume drept niște mesaje interesante. Sper să nu fiu considerată prea speculativă, dar cultura funcționează atunci când o exporți. Trebuie să iei un conținut cultural de undeva de foarte departe și să îl duci în mainstream. Dacă tu stai în mainstream și încerci să produci mesaj cultural nu poți ieși în evidență, ești laolaltă cu milioane de artiști care fac același lucru ca și tine. Dar dacă muncești să nu îți pierzi mințile trăind în izolare pentru o perioadă suficient de lungă de timp, într-o zonă suficient de izolată, și apoi poți face călătoria aceasta înainte și înapoi, se întâmplă un import-export cultural care este dificil”.
Ana Maria Micu își studiază conștient propria intimitate, reușind să se detașeze de exterior doar pentru a canaliza întreaga energie pentru observare și contemplare. Cu toate acestea, nu pictează ”interioare”, ci transformă intimitatea domestică într-un laborator în care folosește ca instrument principal fotografia. După îndelungă contemplare, ochiul artistei decupează prin obiectivul aparatului de fotografiat un fragment. Se retrage pentru ca apoi să reconstruiască imaginea prin desen și pictură. Este, în fapt, o continuare a contemplării, timpul destinat picturii devenind, a rândul său, tot un soi de meditație. Pentru Ana Maria Micu, arta este o energie regenerabilă.
Bagaje în așteptare, plante în ghiveci, rafturi, cărți, căni, compost, găleți, podeaua din lemn. Un interior domestic în care tehnica este doar măsura talentului, în timp ce privitorul este captivat de dimensiunea psihologică profundă. Pentru că, într-o lucrare semnată de Ana Maria Micu, nu vezi ”casa Anei”, ci te confrunți cu propria ta singurătate, cu propria ta așteptare. De aceea expoziția de la Darabani – ”Așteptarea fără vânătoare” – este despre răbdare și reziliență, despre stările de tranziție, așezând această intimitatea într-o fostă fabrică de carne abandonată. Un act de violență blândă față de sine: "Nu mă împrăștii, mă adun toată aici".
”Ana Maria Micu nu simulează”, opinează Ioan Mateiciuc, ”trăiește ca un artist”. Și asta pentru că Ana nu trăiește ceea ce creează, ci creează ceea ce mai întâi trăiește, în mecanica timpului personal. Ca și cum, intrând în atelierul ei, i-ai găsi gândurile puse pe pauză.
Este artista care nu îți oferă un produs finit, ci starea intermediară a acestuia, invitându-te să fii parte din timpul ei. Și asta pentru că, onestă cu propria creație, Ana Maria Micu nu falsifică așteptarea, ci o expune ca atare, cu întreg mecanismul conceptual și vizual.
Privind lucrările și asistând la un Artist talk înțelegi că ceea ce privești într-o expoziție reprezintă partea văzută a Anei, vârful aisbergului. Dar câtă frumusețe în adânc, ce splendoare!
.JPG)
