Premiera mondială a avut loc la Festivalul de Film de la Veneția, unde „Anul Nou care n-a fost”, regizat și scris de Bogdan Mureșanu, a câștigat Premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federației Internaționale a Criticilor de Film.
Filmul a intrat în cinematografele din toată țara, la Cinema Unirea Botoșani fiind difuzat începând de vineri, 27 septembrie.
Crăciunul care (ne)-a fost!
1989. Cei care au cunoscut comunismul nu pot uita acel decembrie, înainte de Crăciun. Soare strălucitor peste satele Moldovei și treburi amestecate cu gânduri de tot soiul. După Ignat, fumul afumăturilor poartă dintr-o ogradă în alta șoaptele abia rostite ale țăranilor. De dincolo de ferestrele proaspăt gătite și înmiresmate cu perdelele apretate curg când și când vești de la Europa Liberă. Timișoara, Timișoara!, se aude tot mai clar și buzele se dezlipesc într-un freamăt aproape subversiv.
21 decembrie. Clasa a XII-a, după primul trimestru. Vacanță de iarnă primăvăratecă. Discursul lui Nicolae Ceaușescu, în direct, se transformă într-un protest care deschide calea libertății. Ascult la radio și privesc cerul senin, atât de curat că poate cuprinde o Românie întreagă și încă pe atât. Prea puține case cu televizor, nu avem telefoane (și cele fixe se numără pe degete), internet, SMS-uri și toate minunile care astăzi ne conectează unii cu alții. La București, explozia de fericire se diluează, de la o oră la alta, sub răpăitul armelor. Întuneric, spaimă, nesiguranță, parcă și frigul începe să taie fără milă. Stăm lipiți de aparatele de radio. În sat e o liniște apăsătoare, grea, aproape de infarct social. Zilele se alungesc în nopți care se urnesc tot mai greu, diminețile izbucnesc iarăși în urale și speranțe proaspete.
25 decembrie. Crăciun. ”Ceaușescu judecat pentru sângele vărsat” și repede împușcat. Frigul se face ger și se întinde ca o rană deschisă pe chipuri, o tăcere încremenită lasă loc gândurilor înfricoșate. ”Astăzi s-a născut Hristos, Mesia cel luminos…” Voci de prunci la ferestrele cu perdele proaspăt aromate cu gutui, nuci și cozonaci. Suntem liberi, eliberați, am scăpat sau… Imaginile cu Ceaușeștii se suprapun pe răpăitul de gloanțe din București.
27 decembrie. Drumul din Moldova până în București cu trenul e greu, lung peste măsură, cu oameni triști, care nu știu încotro să privească. Răsăritul se întunecă, Vestul e cam cu spatele. Ajung dimineață în București, zorii de zi zac prăbușiți pe străzile gri, decupate parcă dintr-un film de Tarkovsky. La Piața Universității tancuri abandonate, câțiva soldați obosiți. Piața Română miroase a ceară, rondul e înconjurat de lumânări care sfârâie flacără peste flacără. Raze timide se strecoară printre norii grei, femei îmbrăcate în negru rostesc neîncetat rugăciuni și așază pe caldarâm garoafe proaspete, roșii. ”Să se ducă pe pustii, cu tot neamul lui…”, o aud pe una dintre ele în timp ce mototolește încrâncenată o poză cu Ceaușescu în balcon.
Peste ani aflu că numărul celor morți prin împușcare pe durata revoluției române a fost de 1.142, al răniților de 3.138, iar al celor reținuți - 760. După 35 de ani, avem mii de (falși) revoluționari cu carnet și niciun condamnat!
”Cadoul de Crăciun”
Până la a povesti despre ”Anul Nou care n-a fost” (2024) trebuie să facem un popas în 2018, când regizorul Bogdan Mureșanu ne oferea ”Cadoul de Crăciun”, un scurtmetraj care avea să devină cel mai premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile. “Sunt lucruri pe care trebuie să mi le spun întâi mie, poate dintr-o nevoie de a înțelege mai bine niște lucruri pe care le trăiesc. Orice ficțiune e o căutare. Ficționalizând realitatea, ea începe să capete sens”, spunea Bogdan Mureșanu după lansarea ”Cadoului...”. De ajuns să menționăm că scurtmetrajul lui Bogdan Mureșanu a fost primul film românesc selectat pe lista scurtă de zece titluri de la Oscar, în 2020, și că în același an a fost distins de Academia Europeană de Film cu Premiul pentru ”Cel mai bun scurtmetraj european”.
Povestea ”Cadoului de Crăciun” este un amestec de inocență și maturitate forțată, o întoarcere în timpul vitreg al viețuirii colective din insectarul comunist. Un copil îi scrie lui Moș Gerilă. O scrisoare reală, semnată și asumată, cu expeditor pe plic, scrisoare care devine cea mai cruntă realitate și un pericol iminent pentru părinți din momentul în care ea ajunge în cutia poștală.
2024, sfârșit de septembrie. ”Anul Nou care n-a fost”…
Este povestea de la care regizorul Bogdan Mureșanu pornește noul proiect ”Anul Nou care n-a fost”, într-un puzzle istoric și social care recompune, pe parcursul unei singure zile, un întreg sistem cvasiconcentraționar.
Poveștile se petrec simultan, pe parcursul unei zile, culminând cu momentul 21 decembrie 1989. Personajele au propria traiectorie, oamenii se dezvăluie pe parcursul derulării evenimentelor politice, unii cu angoase, alții cu frământări cotidiene sau cu emoții sufletești. Lumea exterioară, alimentată de frica de sistem și proiectată pe zidurile care încep să se prăbușească, se transferă încet-încet în cea interioară, producând în fiecare dintre personaje transformări forțate sau, dimpotrivă, eliberări din spaima unor întregi decenii de comunism.
Chiar dacă nu se află neapărat în centrul acțiunii, Adrian Văncică se evidențiază din primele secvențe, și asta nu are legătură cu supralicitatul Celentano din serialul protevist. Adrian Văncică reușește cel mai complex personaj al filmului. Are tandrețe de tată și emană discreție într-un timp dificil de gestionat politic și social. Însă este la fel de veridic atunci când livrează prin toți porii sentimente de panică, atunci când se dezlănțuie ca un taifun. Regizorul Bogdan Mureșanu, cel care a scris și scenariul filmului, vorbește chiar despre ”un tată care, de frica unui dictator, devine la rândul lui un despot în relația cu fiul său”. Alături de Ioana Flora și de copilul Luca Toma, Adrian Văncică conturează o poveste a noastră, a tuturor celor care au trăit subversivitatea unui timp, în speranța unui viitor eliberator.
”Anul Nou care n-a fost” reușește, dincolo de excepționalul scenariu, și o riguroasă interpretare, fiecare cadru aducând în fața publicului un decupaj actoricesc de înaltă clasă. Iulian Postelnicu, Nicoleta Hâncu, Emilia Dobrin, Mihai Călin, Manuela Hărăbor, Ada Galeș, Victoria Răileanu, Elvira Deatcu, Marian Râlea, Vasile Muraru, Ion Sapdaru, Radu Gabriel, Răzvan Vasilescu, Gabriel Spahiu, Angel Popescu, Theodor Șoptelea, Andrei Miercure, Vlad Ionuț Popescu, Nicodim Ungureanu și Ilinca Hărnuț sunt actorii care impresionează de la început până la ultima scenă.
Filmul este, spuneam, un puzzle cinematografic format din șase povești de viață care se întrepătrund la final, unite de acordurile celebre ale Bolero-ului lui Maurice Ravel. O muzică menită să transfere acțiunea filmului într-un spațiu universal, să îl extragă din specificul românesc și să îl valideze nu doar ca act artistic, ci și ca experiment social posibil oriunde, oricând. Pentru că, așa cum spunea însuși regizorul filmului, ”este și un scenariu despre dictaturile din întreaga lume". Iar filmul nu te poartă doar către trecut, ci oferă ”o înțelegere a pericolelor care pândesc în prezent”.
Nu vom dezvălui mai mult din ”Anul Nou care n-a fost”. Filmul trebuie văzut în intimitatea inimii, atât de către cei care trăit comunismul, cât și de către cei care nu îl cunosc. Este un film despre ce înseamnă istoria, atunci când timpul se prăbușește sub dictatură.
