În Duminica de Paşti din 1 aprilie 1941, trupele sovietice au ucis mii de refugiaţi români - bărbaţi, femei şi copii - care încercau să treacă graniţa spre România prin pădure.
Vreme de zeci de ani, atrocităţile comise la Fântâna Albă au rămas un secret nemărturisit al celui de-al Doilea Război Mondial. Însă tăcerea începe să se sfarme sub durerea care vreme de decenii a ros în sufletele supraviețuitorilor.
Ecaterina Suceveanu îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de mii de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela. Soldaţii au deschis focul în oamenii care mergeau în procesiune spre România, ţinând sus, deasupra capetelor, crucile mari, pe care le luaseră din bisericile satelor lor. "Nu am să uit niciodată Duminica aceea de Paşti. Şi acum o mai văd noaptea, în vis", a declarat pentru Reuters Ecaterina Suceveanu, o ţărancă din partea locului. Mărturia ei a fost confirmată de alţi săteni intervievaţi de Reuters.
O supravieţuitoare, care a cerut ca numele să nu îi fie menţionat, a declarat că a văzut, mai târziu, cum se mişca stratul subţire de pământ aruncat peste groapa comună din pădure, deoarece unii dintre cei care fuseseră îngropaţi acolo mai erau încă vii.
Fântâna Albă, cum e denumit locul în limba română, se află în Bucovina de Nord, o parte din România care a fost anexată cu forţa de dictatorul sovietic Iosif Stalin în 1940, împreună cu alte provincii româneşti. Anexarea a făcut parte dintr-un tratat secret (al lui Stalin) cu Germania nazistă, cu care România fusese aliată în război. Petru Grior, preşedintele Societăţii Golgota, un grup de presiune al etnicilor români, spune că masacrul, deportările în masă şi colonizarea cu ruşi şi alte grupuri etnice au redus populaţia română autohtonă de la o majoritate de 80 la sută, în 1940, la o minoritate de 20 la sută. Comunitatea română din nordul Bucovinei este estimată în prezent între 180.000 şi 200.000 de oameni, un sfert din populaţia dinainte de 1941.
Numărul exact al victimelor masacrului de la Fântâna Albă nu este cunoscut. Românii din partea locului spun că ar putea fi chiar şi mii de oameni. Unii oameni de acolo au ajuns în România, unde sovieticii au instalat la putere un regim comunist după cel de-al Doilea Război Mondial.
Alţii au fost adunaţi şi deportaţi la mare depărtare. Unii dintre ei s-ar putea să mai fie şi acum în exil. Puţinii care au supravieţuit pustietăţilor sălbatice din Siberia sau Kazahstan s-au întors, în cele din urmă - şi au început să vorbească acum. Familia Ilenei Vătăcean, acum în vârstă de 68 de ani, a supravieţuit masacrului, dar au fost toţi deportaţi în Asia Centrală. "Am stat şapte ani în Kazahstan, din 1941 până în 1948, împreună cu alte 40 de familii de români", spune ea.
Ecaterina Suceveanu îşi răscoleşte memoria ca să-şi amintească detaliile acelei zile. "Era Duminica de Paşti şi oamenii s-au strâns la biserica din sat", spune ea. "Au scos crucile mari şi prapurii şi au pornit în procesiune (spre România). Dar nu au ajuns niciodată acolo". Femeia îşi aminteşte că trupele armatei sovietice au încercat de mai multe ori să oprească procesiunea, înainte de a ajunge la noua graniţă cu România.
"Oamenii din satele noastre au refuzat să se oprească. Şi-au ridicat crucile deasupra capetelor şi au mers spre moarte plângând". Soldaţii îi aşteptau în pădure, în cuiburi de mitraliere, gata să tragă la ordin.
"Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat", povesteşte Ecaterina Suceveanu. Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat în noaptea aceea.
"Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre".
"În trecut era interzis să vorbim despre Fântâna Albă", spune Elena Iliuţan. "Dar acum suntem liberi să vorbim şi trebuie să o facem, pentru că nu se ştie niciodată cât timp va dura această libertate".
La 76 de ani de la acea zi de Paști din 1941, Ambasada Rusiei în România ne rescrie istoria, repovestind în lumină sovietică despre "așa-zisul masacru de la Fântâna Albă" în care nu ar fi murit mai mult de... 50 de oameni. Postarea de pe pagina oficială a Ambasadei Rusiei, datată 17 aprilie 2017, ne spune următoarele:
"Ambasada Rusiei în România - Посольство России в Румынии
17 aprilie la 15:47 ·
În contextul publicării în presa română și Internet a materialelor despre evenimentele tragice în aprilie 1941 la Fântâna Albă și așa-zisul “masacru la Fântâna Albă” propunem spre atenția cititorilor traducerea în limba română a fragmentelor de cheie din articolul lui Nicolai Rubanets, specialist independent ucrainean în istorie locală, care a apărut pe site-ul Asociației de comunități etnice din Bucovina de Nord. Lucrarea este bazată pe documentele de arhivă originale în contrast cu multe alte materiale mai sus menționate.
Publicăm fragmentele din aceste cercetări:
“Despre evenimentele tragice care au avut loc pe 1 aprilie 1941 în poiana Varnița, aproape de satul Fântâna Albă din raionul Glâbocski din regiunea Cernăuți. Atunci grănicerii sovietici au deschis focul asupra coloanei, a oamenilor care încercau să treacă din URSS în Romănia.
Informația despre acest eveniment a fost suprimată pentru un timp lung, și numai după ce Ucraina a primit independență evenimentul a început să fie discutat deschis, au început să scrie despre el, s-au lansat cercetările. Fiecare an în locul tragediei se țin parastase-recvieme la care participă atât reprezentanții societății civile, cât și a autorităților, despre acest eveniment s-a scris, dar multe au rămas încă în afara cercetărilor.
Pe parcursul ultimilor doi ani autorul a studiat o serie de dosare de arhivă legate de acest eveniment, care se păstrează în instituțiile de stat din regiunea Cernăuți. Au fost de asemenea examinate materialele edițiilor periodice și publicațiile cercetătorilor, a fost efectuat sondajul unui număr de persoane care au fost martirii acelor evenimente.
Pe baza celor cercetate se pot reconstitui circumstanțele tragediei. Deci, pe 1 aprilie 1941 zeci de oameni din satele raionului Glibotski și parțial din raionul Storojinetski au început să sosească la Glubocaia. Spre amiază în centrul din Glubokaia s-au strâns peste două mii de oameni. Oamenii cereau de la autorități permisiune pentru trecerea frontierei. Din însemnările în jurnalul unuia dintre organizatorii trecerii, M. Gușul, aflăm că procurorul raionului a ieșit la mulțime și a explicat că ei sunt cetățenii URSS, posedă case, gospodării, așadar nimeni nu o să le permită să treacă frontiera de stat. Atunci oamenii au început să lepede îmbrăcămintea de pe ei, strigând: “atunci o să vă lăsăm și îmbrăcămintea, nu numia gospodăriile și vitele”. După asta în coloană mare mulțimea a pornit spre frontieră. În drum grănicerii au încercat de câteva ori să-i oprească pe oameni, explicându-le că nimeni nu o să le dea voie să treacă de frontiera de stat. Încă odată oamenii au fost opriți de grăniceri în poiana Varnița. După atenționare orală s-a tras focuri de avertizare, prima dată în sus, a doua oară spre prapuri și cruci, pe care le duceau în rândurile din față ale coloanei. Dar asta nu a oprit mulțimea. Din ea au răsunat focuri de armă în direcția militarilor. Atunci grănicerii au deschis focul spre mulțime… Din nefericire, cifra precisă a victimelor nu a fost stabilită, unii cercetători, totuși, arată că atunci au fost uciși în jur de 50 de oameni, și mulți au fost răniți.
Ce anume a provocat asemenea actiuni? Cercetătorul evenimentelor din 1941 Petr Kirstiuk în eseul său documentar “Freamătă brazii deasupra crucilor” a remarcat corect că “a fost posibil să fie strânși câteva mii de oameni la o oră și zi precis definită, mai ales primăvara, numai planificând acțiunea cu precizie”. Din materialele de arhivă aflăm că această acțiune de masă de a traversa frontiera a fost inițiată de serviciul de informații românesc de atunci…
Martorii acelor evenimente au atras justă atenție către faptul că în coloana care pe 1 aprilie 1941 încerca să treacă frontiera erau mulți tineri. Aceasta este confirmat și de materialele de arhivă. Deși în coloană erau femei cu copii și vârstnici, analiza materialelor existente arată că aproape 70 % din coloana erau persoane de sex masculin cu vârsta cuprinsă între 20-25 și până la 40 de ani, mulți dintre care și-au lăsat acasă soțiile lor tinere, copiii mici, părinții, frații și surorile. Marea majoritate a acestor oameni la timpul lor au efectuat serviciul militar în cadrul armatei române. Astfel este evident că în cazul în care ar fi început un război, nu era deloc necesar să-i instige cineva pe acești oameni să lupte, ei în mod automat ar fi devenit “avangarda” armatei române”.
Postarea Ambasadei Rusiei la București a stârnit indignarea multor români, care au răspuns contestând datele prezentate și aducând argumente în acest sens. Lipsește însă, ca de fiecare dată, poziția istoricilor români cu privire la această încercare de falsificare a istoriei.