Arestat în tren, cu pistolul în coaste, închis, torturat, urmărit, marginalizat, interzis. Adulmecat, curtat apoi de comunişti, a rămas neclintit şi vertical pentru că, nu-i aşa, "prison oblige comme noblesse". A trecut pragul revoluționarilor ani 90 în aceeaşi ţinută demnă pe care a păstrat-o până astăzi şi care, pe zi ce trece, pare că se înalţă, se mântuie pe sine independent de timpul nou şi deseori prăpăstios pe care îl străbate.

CITEȘTE ȘI: "Ce poți face cu mâncarea dintr-un restaurant foarte scump!"

 

Alexandru Zub s-a născut pe 12 octombrie 1934, în localitatea Vârfu Câmpului, județul Botoșani. Este unul dintre cei mai mari istorici români, membru corespondent al Academiei Române din 10 septembrie 1991 și membru titular din 2004.

Deoarece a organizat in 1957 o manifestare studențească, ce era considerată ilegală de către autorități, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare, a fost condamnat la zece ani închisoare politică (din care a executat șase).

După absolvirea Școlii Normale (Pedagogice) din Șendriceni - Dorohoi, a urmat cursurile Facultății de Istorie din Iași. În 1973 a devenit doctor în științe istorice. Din 1957 a lucrat în cercetare, initial în colectivul de istorie medie, apoi în cel de istorie modernă la Institutul de Istorie și Arheologie A. D. Xenopol din Iași.

Membru al Asociației Istoricilor Europeni, al Asociatiei Istoricilor Americani, al Societatii Internationale pentru studiul Timpului, al Comisiei Internationale de Istoriografie; cavaler al Ordinului Artelor si Literelor, conferit de guvernul francez. Din 2006, șeful sectiei istorice a Academiei Romane, succedandu-i lui Dan Berindei.

A făcut puscarie pentru că a vorbit românilor despre Ștefan cel Mare. Cu toate că a îndurat ani grei dupa gratii, Alexandru Zub nu a făcut pactul cu Securitatea, chiar dacă mulți intelectuali ai vremii au căzut în păcatul facil al colaborării.

Fratele Aristide Zub își amintește momentul în care părinții au primit vestea arestării fiului lor: "Părinţii au fost distruşi! Au început apoi o serie de controale inopinate. Veneau, căutau, scotoceau peste tot să găsească lucruri compromiţătoare, să aibă argumente pentru condamnarea fratelui Alexandru. Nu avea nici un motiv regimul să îl condamne, pentru că nu făcuse nimic. Fiind un student foarte bun, a fost unul dintre organizatorii sărbătoririi lui Ştefan cel Mare, la 500 de ani de la înscăunare".

Cei care l-au cunoscut vorbesc despre Alexandru Zub ca despre o fire aristocrată, calmă. A uimit peste măsură atitudinea fermă în faţa regimului comunist. Nu părea a fi un revoluţionar, un lider. Deși, dă mărturie profesorul Aristide Zub, "niște semne au fost"! "Da, au fost niște semne! Revenind la perioada în care erau ruşii în sat, a fost un semn al îndrăznelii şi al curajului. A venit un rus şi fratele Alexandru i-a strigat ceva pe limba lui, ca o înjurătură. Rusul a vrut atunci să-l împuşte, a avut noroc doar că a dat imediat colţul casei şi a scăpat. Era capabil să îl împuşte! Era un lider de mic, când era elev la şcoala primară, fiind talentat şi în domeniul muzicii, preotul îl îmbrăca în haine preoţeşti şi în fiecare duminică, la biserică, spunea Crezul. Era deja un elev care ieşise în evidenţă. Acel preot i-a descoperit capacităţile, l-a folosit în multe serbări. Construcţia bisericii s-a făcut în 1946 cu ajutorul programelor artistice pe care preotul le prezenta în sat şi în comunele învecinate, el fiind unul dintre membrii de bază ai formaţiilor. Era un foarte bun recitator. La Şendriceni, la Şcoala Normală, era de asemenea considerat cel mai bun elev, pentru că studia foarte mult. Mereu avea o foame de lectură, de a şti foarte mult. Citea noaptea sub pătură. În felul acesta a abolvit Şcoala Normală cu rezultate foarte bine, a intrat fără examen la Istorie, s-a impus ca un student foarte bun. Pentru toată familia, Alexandru a fost un model din toate punctele de vedere: şi ca seriozitate, şi ca atitudine şi comportament...". (Mai mult...)