Povestea actriţei Elena Ivanca, de la Teatrul Naţional Cluj-Napoca, este una cât se poate de impresionantă, dramatică chiar. şase ani s-a zbătut tânăra botoşeneancă să intre la Teatru, în Bucureşti, iar în cel de-al şaptelea a ajuns, din întâmplare, la Facultatea din Cluj, unde a fost admisă. La un an după absolvire, vechile eşecuri s-au transformat într-o incredibilă şansă: intrarea în trupa Naţionalului clujean şi, mai ales, întâlnirea cu legendarul regizor Vlad Mugur. L-a convins pe "Meşter" să o primească în trupă prezentându-se la concurs neanunţată şi gata costumată. Atât de convingătoare a fost în rolul lui Ţuşca Vilomş, o dactilografă cu pretenţii de actriţă de film, creată de Tudor Muşatescu, încât Vlad Mugur a cerut să fie dată afara din sală! La scurt timp după această
intrare, devenită celebră în lumea teatrului, "Meşterul" a distribuit-o în rolul reginei Gertrude, din celebrul spectacol cu Hamlet, din 2001.
– Ce anume te-a făcut să îţi doreşti atât de tare o carieră în teatru încât să forţezi, ani la rând, intrarea la UNATC Bucureşti?
– Nici nu ştiu dacă am ales eu această dorinţă spre teatru! Cred că m-a ales Dumnezeu, într-un fel tainic, pentru că am simţit mereu că nu-mi voi găsi rostul decât dacă voi face asta. A fost un drum anevoios şi altfel decât visam eu, dar fiecare an al înfrângerii, cum credeam atunci, mi-a aşezat cunună în cale. Fără toată această zbatere n-aş fi învăţat ce e smerenia, credinţa, nădejdea, orgoliul înfrânt, dorinţa de a iubi oamenii şi de a dărui.
– Când anume ai simţit chemarea teatrului?
– Când eram mică îmi plăcea să spun poveşti, de tot felul, adevărate sau inventate, cu subiecte şi personaje dintre cele mai colorate, pe care, bineînţeles, le interpretam cu o credinţă nebună. Eram în centrul atenţiei şi asta îmi dădea o satisfacţie teribilă. Uneori chiar făceam repetiţii, ca atunci când îmi voi reîntâlni "spectatorii" să îi surprind şi mai abitir. Rezultatul era aproape întotdeauna maxim, lumea se aşeza în jurul meu şi mă asculta cu mare atenţie. Cred că acesta a fost primul semn, fără să ştiu că mai târziu voi face din toate acestea un destin. Dar mă mai apuca dorul de a spune poveşti şi când eram singură, şi părtaşi îmi erau florile, copacii, dealurile şi toate orătăniile de prin curte. Garderoba mamei şi pantofii ei de lac erau paradisul meu, atunci! O vecină, curioasă din fire, se furişa pe la gard, uneori, şi eu atât aşteptam, dezlănţuiam până la paroxism spectacolul. Într-o zi i-a spus mamei, jenată şi sincer îngrijorată, că ar trebui să mă ducă la un medic, că prea mă strâmbam şi vorbeam singură prin ogradă! Of! Biata mama, câtă răbdare şi blândeţe i-au trebuit până m-a văzut "împăcată", cum îi plăcea ei să spună.
Am crescut, am plecat la oraş să fac şcoală mare şi m-am rupt cumva de pacea aceea unică. Mai apoi, la liceu, am prins perioada cu "Cântarea României", am participat la tot felul de concursuri, am luat premii, dar fără să ştiu că voi face teatru. Îmi amintesc că eram îndrăgostită de un festival care se ţinea la Botoşani, "Eminesciana", un concurs de recitare a poeziilor lui Eminescu (am avut mereu o mare slăbiciune pentru poezie), unde mereu locul I îl lua un băiat de o sensibilitate şi un talent rar, şi care îmi povestea că îşi doreşte să dea la Teatru. A fost CLIPA! Ne-am împrietenit, eu şi Liviu, pe viaţă. Prietenie dintre acelea rare şi binecuvântate. Dar drumurile ni s-au despărţit. El a ajuns psiholog în Elveţia, iar eu actriţă în Cluj.
Să mă reîntorc la poveste. Spre sfârşitul liceului eram deja o întreagă echipă de visători – Dana Tapalagă, Daniel Badale, Carmen Ungureanu, Vladimir Ivanov (toţi actori, astăzi) – adunaţi de pasiunea pentru teatru la Şcoala Populară de Arte, unde profesor ne era domnul Teodor Brădescu. Am prins nebunia admiterilor la Bucureşti, când erau 400 de candidaţi pe câteva locuri. Am prins toate etapele. şi după fiecare eşec îmi plângeam nefericirea şi o luam de la capăt. Credinţa a fost mai mare decât durerea.
– Cine te pregătea?
– Un om extraordinar, Marius Rogojinschi, care a devenit şi naşul meu de cununie. El terminase la Bucureşti, la clasa doamnei Olga Tudorache, şi, proaspăt absolvent, a venit, cu repartiţie, la Botoşani. Într-o seară m-am dus să-l văd pe noul profesor. I-am cerut permisiunea de a sta la repetiţii şi imediat ce m-am aşezat, mi-a dat un text şi m-a rugat să le suflu celor din trupă, până mă dezmeticesc eu şi văd despre ce e vorba. În timp ce suflam, tot întorcea capul şi se uita spre mine, şi iar mă lăsa să suflu, şi iar se întorcea. Apoi mi-a zis: "Măi fată, tu eşti foarte talentată!". Acela a fost, iarăşi, momentul unei mari întâlniri şi a convingerii că asta îmi doresc să fac.
Sunt atât de norocoasă şi deseori îmi spun, plină de patos, cum e felul meu, că primul lucru pe care ar trebui să-l fac dimineaţa ar fi să îngenunchez şi să mă uit spre Dumnezeu.
– Spui că te-ai născut într-un sat de poveste.
-Aşa şi este. Coşula, o localitate la 20 de kilometri de Botoşani, între dealuri şi păduri, cu liniştea tulburată doar de dangătul sfinţit al mânăstirii zvelte şi vechi, construită pe vremea lui Petru Rareş. Eu chiar m-am născut într-o livadă de vişini, casa noastră-i pe un deal, înconjurat de alte dealuri şi de livezi nesfârşite. În spatele casei era un deal, Dealul lui Aneta, plin de vişini şi de toporaşi, ca-ntr-o poveste, unde cete întregi de copii alergam liberi, de dimineaţa până seara, când ne strigau părinţii. Copilăria, am înţeles mai târziu, m-a făcut atât de puternică şi, paradoxal, atât de fragilă. Părinţii mei rămân fără seamăn în lume. Niciodată nu au amendat dorinţa mea de a face teatru, chiar dacă un pic ieşea din aria lor de speranţă gândul că fiica lor, o fată de la ţară, dintr-o familie de oameni simpli, are aspiraţii de a ajunge actriţă.
– Părinţii tăi erau chiar oameni simpli?
– Tata era o poezie de om, cu inimă de artist: era frumos, înalt, cu ochi albaştri, se îmbrăca foarte şic pentru un fiu de ţăran, ne cânta balade vechi la acordeon, ne citea poveşti, ne cumpăra cărţi. Mama era blândă, caldă şi ne făcea toate bunătăţile. Toţi copiii din sat se adunau la noi, unde nu se încuia niciodată poarta…
Când am intrat la facultate, mi-a fost tare greu să-i anunţ. Am trimis vorbă printr-o mătuşa care avea telefon şi-am rugat-o să le spună. După atâţia ani, mama nici n-a crezut. Aştepta să vin eu acasă şi să-i confirm. şi am ajuns, într-o seară înnourată de august, cu un autobuz prăfuit şi întârziat! Când am coborât, un verişor de-al meu venea de la adunat iarba şi am urcat în căruţa lui plină cu fân, cu care m-a dus până acasă. Mama mi-a spus că ştia după cum scârţâia poarta dacă am intrat sau nu la facultate. Avea ea legătura asta puternică cu pământul, cu fiecare lucru din gospodărie. Interviu complet în Ziarul Făclia...
