Am intrat în anul calendaristic al Centenarului Marii Uniri şi tot mai mulţi oameni au ocazia, simt nevoia, primesc invitaţii să se pronunţe în spaţiul public. Faptul nu este rău în sine, numai că rostirile acestea – mai ales când este vorba despre oficiali, oameni politici, miniştri, analişti politici, reporteri etc. – sunt luate de unii ascultători, privitori şi cititori drept literă de lege. Să vedem câteva aberaţii din şirul lung al celor ce se scriu şi se spun cu această ocazie, inclusiv la ceremonii solemne.
Recent, un ministru încerca să ne convingă că România este „singura ţară rămasă în picioare dintre cele făurite după Primul Război Mondial, în condiţiile în care Iugoslavia şi Cehoslovacia au dispărut“. Mai întâi că aceste federaţii nu „au dispărut“, ci s‑au reaşezat sub forma statelor naţionale şi după principiul valid atunci, la 1918, care spune că fiecare popor are dreptul să‑şi decidă soarta. Dar, la finele Marelui Război, s‑au format, sau re‑format, şi Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, Austria, iar acestea sunt „în picioare“, cu demnitate şi onoare.
Chiar dacă unele dintre aceste state – iar între ele se află şi România – nu mai au chiar graniţele de atunci, chiar dacă unele au fost ocupate ori desfiinţate parţial pentru o vreme, ele au reapărut ca pasărea Phoenix. Ce semnifică aceasta? Simplu, că deciziile luate de popoare şi validate de Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919‑1920, au fost realiste, corecte în linii mari. Cu alte cuvinte, după un secol, arhitectura Europei este similară celei din 1918‑1920.
Să nu uităm că în acei ani au apărut şi Ucraina şi Belarus, înainte de a fi înglobate prin forţă în urss (1922). Prin urmare, România se încadrează în regulă, fiind departe de a reprezenta excepţia de la regulă. În contextul sărbătorii Unirii de la 1859, am auzit „constatarea“ că România, ca şi Germania şi Italia, „s‑a format târziu şi că s‑a înscris şi ea în această triadă, cu mari derapaje dictatoriale în secolul al xx‑lea“. Remarca nu are niciun fundament şi izvorăşte din dorinţa de a scoate „judecăţi savante“ din ignoranţă.
România nu s‑a format târziu, ci s‑a unificat mai târziu, ca şi alte state şi popoare. Altminteri, noţiunea de „ţară românească“ (perfect sinonimă cu România, după cum England – adică „ţara anglilor“ – este sinonimă cu Anglia) este consemnată în izvoare cam la cumpăna
mileniilor i şi ii, adică acum un mileniu.
Una dintre aceste zeci de ţări româneşti s‑a chemat mereu (din secolul al xiv‑lea încoace), în mod oficial, Ţara Românească şi şi‑a asumat în timp misiunea de reconstituire a unităţii politice a poporului al cărui nume îl purta. În al doilea rând, „derapajele dictatoriale“ nu au legătură cu momentul unificării statale, sau al desăvârşirii unităţii politice.
Italia şi Germania au cunoscut, într‑adevăr, dictatura fascistă şi, respectiv, nazistă, dar acest lucru s‑a petrecut din varii motive, unele date de crizele şi de frustrările de după Primul Război Mondial.
Iar România a trăit o dictatură sui generis în anii 1938‑1940, când, în fapt, regele Carol al ii‑lea a instaurat un regim de autoritate personală. Antonescu a colaborat cu legionarii mai puţin de o jumătate de an (septembrie 1940‑ianuarie 1941), iar apoi a guvernat prin dictatură militară, fiindcă era vreme de război. Fireşte, a fost promovată alianţa ţării cu Germania şi au fost luate măsuri grave, de la desfiinţarea democraţiei parlamentare până la politica antisemită.
Dar, aproape toată Europa de atunci a cunoscut astfel de regimuri condamnate şi condamnabile. Ba, România, între 1918 şi 1938, a avut două decenii de democraţie, imperfectă desigur, în vreme ce în Ungaria regimul dictatorial s‑a instaurat în 1920. Iar dictatura comunistă ne‑au adus‑o tancurile sovietice şi comisarii sovietici, fiind continuată apoi cu instrumentele locale. Astfel, regimurile totalitare respective nu au nicio legătură cu momentul unificării politice a Germaniei, Italiei sau României.
În acelaşi sens, ideea că România s‑a format târziu şi că, tot târziu, a devenit şi monarhie a ajuns, pentru unii, un loc comun, dar unul găunos. Ţările româneşti s‑au unificat – cum spuneam – târziu (ca şi ţările germane şi cele italiene), dar ele există de peste un mileniu, încă din finalul etnogenezei. Iar monarhia de drept divin (domnul era „din mila lui Dumnezeu“) a fost forma noastră de guvernare încă de la începuturile statale, adică secole la rând. Dinastia de Hohenzollern a însemnat instaurarea monarhiei constituţionale, ceea ce este cu totulaltceva. De altminteri, Constituţia modernă din 1866 a fost pregătită în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza de către fruntaşii români cu studii în Occident şi după principiile liberal‑democratice, reiterate de revoluţiile de la 1848-1849. Unitatea politică românească s‑a format târziu, dar mai temeinic decât altele. De exemplu, Spania s‑a format în secolul al xv‑lea, iar Marea Britanie pe la 1700, dar nu aş zice căunitatea acestora este una perfectă sau indestructibilă. Dimpotrivă, să ne amintim ce se întâmplă în Catalonia, în Scoţia, în Ţara Bascilor, în Irlanda de Nord etc.
