În urmă cu 70 de ani, pe 4 mai 1955, George Enescu pleca la cele veşnice. Sărac, bolnav, departe de ţară, Singur. Ar fi putut fi tratat în cele mai mari spitale ale lumii, dar a refuzat orice ajutor. Ar fi putut fi politician, ministru poate, al ţării sale, dacă ar fi acceptat compromisul. Ar fi putut fi bogat, dar s-a risipit slujind ţăranul simplu. A supravieţuit celor două războaie mondiale, dar a fost înfrânt de comunişti.
"De ce oamenii pot fi mânaţi cu un discurs politic şi nu cu un poem?", se întreba Alexandru Mironescu. Sau cu o rapsodie, am spune noi.
George Enescu a fost, înainte de a fi un geniu, un om bun. Suflet nobil, poate dintre cele mai alese pe care Moldova şi acest pământ al Botoşanilor le-a plămădit în toate timpurile. Modest, deşi uriaş în spirit.
Blând, deşi riguros în simţire, disciplinat în toate aspectele vieţii sale. A uimit întreaga lume, dar se închina omului simplu, ţăranului, sărmanului.
Avea o memorie vizuală şi auditivă aproape nemaiîntâlnită până atunci. Ziarele din Franţa, Austria, Anglia îl numeau Micul Mozart, genialul copil al României.
Dacă s-ar pierde într-o zi toată opera lui Beethoven, se spunea, putem sta liniştiţi. Enescu o va rescrie întreagă, din memorie!
Ultima noapte pe pământ
Paris, 1955, noaptea de 4 spre 5 mai. George Enescu se stingea din viață într-o cameră de hotel. A plecat la Domnul împăcat, spovedit şi împărtăşit.
Peste trei zile, trupul neînsuflețit a fost dus la Biserica românească din Paris, unde i-a fost săvârşită slujba religioasă ortodoxă, după care a fost îngropat în cimitirul istoric "Pere Lachaise".
Ceruse în testament să fie înmormântat creștinește. Gândul l-a purtat mereu către Moldova, unde tradiția spune că la înmormântare se împarte pomană pentru sufletul celui plecat.
"Doresc ca înmormântarea mea să fie cât mai simplă. În schimb, să se dea cât mai multe pomeni şi daruri", spunea Enescu. "Cum cred în muzica pe care am iubit-o, atât cred şi în Dumnezeu, care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii un adevărat naiv, ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-L adorăm".
Plecat din Livenii Botoșanilor
George Enescu a venit pe lume pe 19 august 1881, în Liveni, judeţul Botoșani, într-o familie de învăţători, care dăduse Moldovei generaţii întregi de preoţi. "Am fost al optulea copil şi totuși singurul, şapte fraţi şi surori s-au născut înaintea mea. Doi au murit de mici. O angină difterică, în 1878, i-a răpus pe ceilalţi cinci. Părinţii mei au trăit trei ani într-o mare nelinişte, căci nădăjduiau ca un nou născut să şteargă nu amintirea, ci lipsa celorlalţi. Ei se rugau cu ardoare şi plecau deseori la mănăstiri pentru a-I cere Domnului să le trimită copilul mult dorit. În 1881 am venit pe lume…", mărturisea George Enescu.
De mic a fost suferind de inimă, iar trupul i-a slăbit tot mai mult de la an la an. Spre apusul vieţii mergea sprijinindu-se de prieteni. Nu s-a plâns, nu a strigat şi nu a acceptat niciun ajutor.
La Viena au loc primele concerte în anul 1892, iar la unul dintre cele la care era invitat cu regularitate primește în dar câteva monede de aur pe care i le dă unui bijutier să creeze o brățară pentru mama sa, mameleben, cum îi plăcea să o alinte. Mama este impresionată de cadoul oferit de copil, în luna decembrie, și îi scrie pentru a-i mulțumi, ”brațiletă bine lucrată, frumoasă, trainică pentru purtat”.
Muzicianul-copil
Copilul Enescu se bucură de succesul concertelor sale, iar la vârsta de 12 ani, pe lângă numeroasele invitații la serate muzicale și manifestări de binefacere, Agenția Teatrală J.Wild vine cu propunerea de a ocupa postul de concertmaistru și prim-violonist al Teatrului Curții din Schwerin. Un asemenea post să-i fie oferit unui copil de 12 ani era de neimaginat. Oferta este refuzată întrucât considera că mai are mult de învățat, scrie Mădălina Mărgăritescu.
În 1916 a cântat răniților pe linia frontului din Moldova, alături de Zavaidoc, taraful lui Fănică Luca, Elena Zamora și Maria Ventura. Elena Zamora povestește în volumul "Am slujit cântecul" despre momentele grele ale acelor zile însângerate. Cum au cântat și la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani.
Enescu în slujba semenilor
George Enescu a fost voluntar în Crucea Roşie, s-a dedicat trup şi suflet salvării răniţilor. A fost infirmier, a spălat răni şi a alinat suferinţe. Dar mai presus de toate a cântat pentru poporul lui. Cu o dragoste christică, mesianică. Aşa cum i-a cântat lui Ştefan Luchian, când pictorul era căzut la pat, paralizat, abia suflând.
În 1936, pe 13 martie, a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.
În 1946, în luna aprilie întreprinde un turneu în URSS, unde intră în contact cu personalităţi de primă mână ale muzicii ruse: Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Kiril Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin. În luna mai, primeşte la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin. În luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu, devenită la prima căsătorie prinţesă Cantacuzino) , pleacă în turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa se stabileşte la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în România.
În anul 1954, în noaptea de 13 spre 14 iulie, George Enescu va suferi o congestie cerebrală, urmată de paralizie parțială, iar peste aproape un an, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 se va stinge din viață în apartamentul său din Rué de Clichy din Paris. Va fi înmormântat peste câteva zile de autoritățile franceze, într-un cavou de marmură albă, în Cimitirul „Pere Lachaise” din capitala Franţei.
Ultima fotografie în viață a lui George Enescu este realizată la Paris, undeva în primele zile ale lunii mai în anul 1955. Compozitorul român este surprins pe patul de moarte alături de câinele său Mutzerli, care i-a vegheat ultimele clipe.
”Să-ți înmoi penița în fulger, eclipsă și rouă”
Viorel Cosma a fost românul care s-a aplecat nu doar asupra operei lui George Enescu, ci a fost interesat și de viața sa, fie că aceasta se consuma la Dorohoi, la Liveni, Tescani sau Paris.
”Ca să poți contura personalitatea polivalentă a lui George Enescu, statura renascentistă a acestui creator singular, rătăcit parcă într-o societate contemporană care refuză asemenea genii ce nu mai aparțin niciunui popor, niciunei școli muzicale, niciunui stil artistic, niciunei estetici consacrate de filosofia culturii, trebuie să ai forța – cum bine observa Contele de Saint-Aulaire-- să-ți înmoi penița în fulger, eclipsă și rouă”, spunea Viorel Cosma în lucrarea ”George Enescu, un portret lexicografic”
Un vizionar, un atent observator, dar mai ales un om care a avut forța de a se lupta cu oamenii și cu vremurile pentru a salva manuscrise, amintiri, locuri care fuseseră lăsate în paragina timpului.
Viorel Cosma a înțeles geniul eminescian, i-a simțit sufletul de artist și de creștin deopotrivă.
„...nimic nu egalează, în muzica românească autohtonă a secolului trecut, chipul genial al lui George Enescu, muzicianul care a întruchipat în sine nu mai puțin de cinci artizani străluciți ai condeiului componistic, ai viorii, pianului, baghetei și ai pedagogiei muzicale, ascunzându-și, cu modestia sa proverbială, virtuțile de poet, artist plastic, estetician, filosof, memorialist etc.”.
“Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu!"
De la Tudor Arghezi avem o mărturie zguduitoare, consemnată în Romania Liberă din 11 mai 1955, despre întâlnirea dintre George Enescu și Ștefan Luchian.
”L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat pâna la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea… Plângea de o emoţie fericită… Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: “Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu". Mâinile nu şi le-au putut strânge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca de un an”, povestește scriitorul Tudor Arghezi.
Întâlnirea dintre cei doi titani ai culturii românești este redată de Tudor Arghezi, un apropiat al lui Ștefan Luchian, în toată frumusețea ei tulburătoare: „Cu toate că sunt mai tânar decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. L-am vizitat des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi în atitudinea lui de Prometeu înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile, zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se, ca să-l chinuiască până în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetinţa medicală a vremii. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie”.