Oameni de toate vârstele și profesiile din România, în special din județele Botoșani, Iași, Vaslui și Galați, precum și din numeroase localități din RSS Moldovenească, și-au dat întâlnire pe 6 mai 1990 într-un impresionant pelerinaj, organizat pe ambele maluri ale râului Prut.
Românii de pe cele două maluri ale Prutului nu au mai avut nevoie de pașapoarte sau vize. De-a lungul frontierei de 700 de kilometri, au fost deschise opt puncte de trecere provizorii: Miorcani–Pererâta, Stânca–Costești, Iași–Sculeni, Ungheni–Pod Ungheni, Albița–Leușeni, Fălciu–Țiganca, Oancea–Cahul și Galați–Giurgiulești.
Momentul culminant al evenimentului a fost trecerea propriu-zisă a râului – o întâlnire emoționantă între participanți, o veritabilă sărbătoare a cugetului și a simțirii românești.
(Foto: Ozolin Dușa - Botoșăneni și basarabeni în apa Prutului)
Poetul Grigore Vieru a fost primul care a traversat Prutul, într-o barcă de cauciuc, într-un gest devenit legendar. „Era o tensiune emoțională de nedescris. Oamenii se strigau pe nume unii pe alții și se regăseau după ani și ani. La un moment dat, de partea cealaltă a râului, un bărbat s-a aruncat în apă și a început să înoate spre basarabenii de dincoace. Ai mei, din Pererâta, stăteau încremeniți. Aveau mari emoții și nu îndrăzneau să facă nicio mișcare, până când s-a aruncat și un pererățean în apă. După el au pornit și ceilalți. S-au întâlnit la mijlocul Prutului și au încins acolo, în apă, o horă – lucru nemaivăzut și nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii”, avea să-și amintească poetul, într-un interviu realizat în mai 2008.
”Podul de flori a fost unul, în realitate, poetic, metaforic, dorit a fi un soi de revoluţie de catifea!”
Oficial, organizatorii evenimentului au fost Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, Asociația culturală București-Chișinău, Frontul Popular din Moldova, din Botoșani - Uniunea ”Vatra Românească”.
”Podul de flori a fost unul, în realitate, poetic, metaforic, dorit a fi un soi de revoluţie de catifea, pod pe care să nu se verse sânge, nici lacrimi de ură şi disperare, ci doar cele de bucurie, de fericire, sub valuri de flori. Şi de la mic la mare, de la poet la rapsod, de la cântăreţ de muzică populară la folchist, de la dansator la actor, de la opincă până la pantof de lac, toată lumea s-a îngrămădit pe cele două maluri să se bucure după patruzeci şi cinci de ani de comunism şi dezbinare de lumina unei speranţe de unire. Dar atât a fost, nimic mai mult. Celelalte ediţii au fost palide, şterse, iar entuziasmul a fost estompat de independenţa Moldovei din august 1991, când inclusiv România, care trebuia să spună decisiv că unirea este obligatorie, a căzut în plasa clicii bolşevice de la Chişinău şi a creat un nou stat de limbă română, cu toate cele ce au urmat după aceea”, spune scriitorul Gellu Dorian.
Au fost în acea zi discursuri emoționante. S-a vorbit despre unire, despre libertate. În limba română, ca frații. Oamenii treceau prin apă de o parte și de alta a Prutului, pe ambele maluri alți oameni așteptau cu haine uscate.
În apă, dar și pe cele două maluri, un adevărat spectacol. Bătrâni, părinți cu prunci în brațe, oficialități mai mult sau mai puțin scorțoase, discursuri sau îmbrățișări tăcute.
”Voința oamenilor a desființat Prutul pentru câteva ore!”
Născut în Miorcani, prof.univ.dr. Corneliu Iațu își amintește de acel 6 mai 1990. Un moment istoric pe care l-a trăit, însă, la Ungheni. Unde, spre deosebire de Miorcani, chiar exista un pod.
”Voința oamenilor a desființat Prutul pentru câteva ore. Ne-am cățărat pe podul cu linia de cale ferată pentru a ajunge la frații noștri. Nu pot explica ce simțeam. Era parcă ireal. Soarele strălucea puternic, amețindu-ne cu albul florilor care pluteau pe apă la vale. Ne pierdeam privirile, urmărind fiecare floare cum se depărta, dusă de curentul apei, și iar reluam privirea de la capăt. Erau multe flori. Oameni entuziaști”, povestește prof.univ.dr. Corneliu Iațu.
Un entuziasm victorie care, chiar simbolic fiind, hrănea speranțele a milioane de oameni.
”Era efectul de masă. Era o palmă trasă unui imperiu care-si dădea duhul în ultimele zvârcoliri. Era ca după victoria unui război. Ridicam brațele prelungindu-le spre cer. Eram legătura dintre cer și Pământ. Eram martorii unei victorii”, își amintește prof.univ.dr. Corneliu Iațu.
Ce a lipsit atunci pentru ca visul românilor să se împlinească?
După 30 de ani de la Podul de flori, Prutul este tot graniță. Iar speranțele ca sârma ghimpată dintre frați să dispară sunt tot mai firave. Ar fi fost altfel astăzi dacă România nu avea un președinte comunist?
”Entuziasmul de atunci putea crea Unirea. Era o șansă la o mie de ani. Din păcate, nu aveam președintele potrivit pentru a o realiza. Era prea legat de Moscova pentru a lua o asemenea decizie. A doua zi s-a dus totul pe apa… Prutului. Iarăși am fost despărțiți de frații noștri. În momente istorice ca acela, o țară are nevoie de oameni vizionari. Așa s-a dus un moment istoric. Ne-am întors la durerea noastră că Prutul desparte încă un popor, o națiune. Și ce șansă am avut!”, spune prof.univ.dr. Corneliu Iațu.
Lecția anilor 90 se mai predă doar la capitolele Emoție, entuziasm, speranțe.
”Podul de flori a fost, în realitate, o manifestare de o parte şi de cealaltă a Prutului, care a sensibilizat ideea de fraternitate şi românitate, pe un fond de libertate incipientă, mai ales în România, când de pe 23 aprilie se declanşase fenomenul Piaţa Universităţii, cu finalitatea tragică din 13-14 iunie 1990, când libertăţii şi democraţiei autentice li s-au retezat aripile, înlocuite cu o „democraţie originală”, revărsată cu greu „în sinergia faptelor” prin „meandrele concretului”, cu abilitatea unui criptocomunist, cu şcoli kaghebiste la activ, ales, cu voia noastră, ultimul pe listă, în acel decembrie confiscat şi însângerat. Cred că cei mai mulţi îşi aduc aminte. Dar Podul de flori din acel mai 1990 a fost cel mai lat pod imaginat vreodată peste Prut, de sus, de la Rădăuţi-Prut şi Lipcani la Stânca-Costeşti până la Galaţi, cu dale de urale aruncate de o parte şi de cealaltă a Prutului, care, din păcate, nu s-au transformat şi în structuri durabile de rezistenţă ale unor poduri ale unirii adevărate”, punctează cu amărăciune scriitorul Gellu Dorian.