Horaţiu loan Laşcu s-a născut în ziua de 8 mai 1964, la Iaşi, într-o familie de intelectuali.
Bunicul său, controversatul eminescolog I. D. Marin, i-a oferit o copilărie plină de cărţi, la Stânceşti, la numai cinci kilometri de Ipoteştii copilăriei lui Mihai Eminescu. în acest mediu prielnic studiului, cititului, dialogurilor lungi cu bunicul său, deschizând ochii în una din cele mai bogate biblioteci din judeţul Botoşani, Horaţiu loan Laşcu a deprins dragostea faţă de poezie, faţă de literatură. Lecturile timpurii i-au conferit lejeritatea viitoarelor discuţii cu prietenii şi mai ales accesul în mai toate literaturile lumii. Şcoala primară o face la Botoşani. Liceul îl începe la Botoşani, ca elev al Liceului pedagogic, secţia filologie. în acest timp debutează în revista Amfitrion din Botoşani, editată de Biblioteca Judeţeană Mihai Eminescu Botoşani. în clasa a Xl-a este transferat la Iaşi. După terminarea liceului devine student al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, Facultatea de filologie. în aceşti ani intră în contact cu grupul de poeţi ieşeni, poeţi care gravitau în jurul Casei Pogor şi al revistei Dialog. Preferă studiului şi vieţii ordonate, boema, care la Iaşi exista din belşug. Se spune că de foarte multe ori amfiteatrul facultăţii ieşene se muta la Corso, unde boemii Iaşului îşi duceau zilele. Atât de mult i-a plăcut lui Horaţiu loan Laşcu această viaţă încât de foarte puţine ori s-a desprins de ea, pentru a-şi căuta un rost mai sigur, rost pe care nu-1 putea, desigur, asemui cu viaţa atât de dulce a boemei. Din această viaţă i s-au tras mai târziu toate ponoasele şi moartea. Dar, pe lângă această ţară a boemei, laşul i-a oferit lui Horaţiu loan Laşcu adevărata deschidere spre poezie. A publicat în Convorbiri literare, sub girul lui Daniel Dimitriu. Revista Cronica i-a oferit cu zgârcenie spaţiu. De altfel, Horaţiu loan Laşcu a publicat foarte rar în presa ieşeană şi aproape deloc în presa din restul ţării. De aceea este atât de puţin cunoscut acum ca poet. Deşi face parte din gruparea nouăzeciştilor, poezia lui se desprinde net de formula adoptată de aceştia, mai ales prin grupurile de la Braşov şi Bucureşti.
După terminarea făcultăţii este repartizat la Şcoala generală din comuna Todireni, judeţul Botoşani, ca profesor de limba şi literatura română. Profesează până în ianuarie 1990, când vine la Botoşani, unde se angajează ca ziarist la cotidianul Gazeta de Botoşani. Profesia de ziarist nu i s-a potrivit de loc, mai ales că redacţia era formată din foştii ziarişti comunişti, majoritatea absolvenţi ai Academiei Ştefan Gheorghiu. În acea atmosferă, dar şi datorită darului său, nu rezistă prea mult. Intră în şomaj şi apoi ca profesor suplinitor la Şcoala generală nr. 6 din Botoşani, unde doar câteva luni a predat limba franceză. Părăseşte şi această slujbă, devenind boemul numărul unu al Botoşanilor. Fără şomaj, fără vreo perspectivă imediată de a se însănătoşi, hălăduie cârciumile botosănene. încearcă să debuteze editorial, câştigând în 1992 premiul Editurii Eminescu, editură care nu-şi onorează premiul, cum va face de altfel şi cu ceilalţi premiaţi la Festivalul de poezie Porni Luceafărul... La acelaşi festival, anul următor obţine premiul revistei Luceafărul, iar în 1974, tot la festivalul de poezie Porni Luceafărul... de la Botoşani, obţine premiul Editurii Padal-Elcom, care, la finele anului respectiv, îi publică primul volum. Este vorba de volumul Înălţarea, pe care l-am construit împreună, în micul meu apartament de pe strada Prieteniei.
Apariţia cărţii, până la urmă, a fost posibilă cu sprijinul poetului Daniel Corbu, un alt păgubos frumos al poeziei române, editor în vogă la acea vreme, cu ateliere tipografice itinerante în tot oraşul Piatra Neamţ. Cartea lui Horaţiu a fost lansată în ziua de 15 ianuarie 1995, în cadrul Zilelor Eminescu, după recitalul poetului Petre Stoica, laureatul Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu pe anul 1994. Volumul înălţarea a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pe anul 1994 pentru debut, astfel Horaţiu loan Laşcu fiind primit în Uniunea Scriitorilor din România cu o singură carte.
După boema de doi ani, timp în care a făcut parte din redacţia revistei Caiete botoşănene, muncă neplătită, revistă pe care în fond o realizam împreună cu el, câteodată cu destulă greutate din cauza lungilor sale absenţe din validitatea muncii cerute de redacţie, Horaţiu Ioan Laşcu este angajat pe postul de referent artă-plastică, artă populară la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare Botoşani, devenindu-mi coleg. Aici găseşte mediul prielnic şi slujba pe care o merita şi ştia să o facă. Dar aceeaşi boală îl face de multe ori invalid, de negăsit.
I-am spus să pregătească a doua carte pentru Editura Helicon din Timişoara. A tot pregătit-o. Dar nu mi-a arătat-o niciodată. Cu o lună înainte de-a muri i-am spus i-am spus să-şi pregătească al doilea volum pentru că am posibilitatea să-1 editez la Editura Axa din Botoşani. Şi-a dat girul pentru apariţia cărţii în luna ianuarie 1998. Dar cartea tot nu venea. Urma să mi-o dea în decembrie. Aşa convenisem. Dar n-a mai fost să fie. Prin septembrie s-a internat la Spitalul de psihiatrie Botoşani, la medicul Paul Codreanu, pentru a face un tratament antiepilectic, dar, mi se pare, şi unul de dezalcoolizare. Pe la începutul lunii octombrie, ieşit din spital, părea a începe o nouă viaţă. Avea chef de lucru; mi-a adus toate materialele promise pentru numărul 4 al revistei Hyperion, scrise de mână. Am crezut că lucrurile vor merge bine şi că voi putea colabora în continuare cu el. Dar moartea unui prieten, pictorul Nicolae Cornea, l-a întors iarăşi la vechiul nărav. A murit în ziua de 23 octombrie 1997, la secţia de reanimare a Spitalului judeţean Botoşani Botoşani, după ce intrase în comă în noaptea de 22 octombrie în urma unei intoxicaţii medicamentoase pe fond de alcool. Este înmormântat în cavoul familiei din satul Stânceşti, lângă bunicul său, I. D. Marin.
Horaţiu loan Laşcu a făcut parte din mai multe grupuri de amici şi inamici. La Iaşi, cum am spus, a vehiculat între Casa Pogor, unde îl avea aproape pe Lucian Vasiliu, de la care a învăţat numai lucruri bune, şi Corso, loc plin de caracudişti şi boemi care n-au demonstrat prea multe până acum. Prietenii lui apropiaţi au fost Ovidiu Nimigean şi Iulian Doroftei. La Botoşani s-a împărţit în tot ce putea fi omenesc. A intrat de la început în gruparea Agora din Botoşani, fiind secretarul literar al acestei fundaţii culturale pentru tineret. Aici a contribuit la editarea a patru numere din revista Agora. în acest scurt răstimp a scris puţin, a publicat puţin. A exersat şi în proză, publicând prin reviste câteva fragmente. A urmat cursurile Şcolii de artă din Botoşani. Pasiunea pentru pictură i-a adus câteva satisfacţii.
Poezia lui este străbătută de sentimentul morţii, de cel al inutilităţii, al vinovăţiei, dar şi de un acut sentiment al respectului pentru harul pe care-1 avea în raport cu limba în care scria şi cu literatura din care dorea să facă parte.
Ultima zi a vieţii a fost un chin. L-am văzut cu o zi înainte. După înmormântarea pictorului Nicolae Cornea. Era abătut. Dăduse două telefoane. Fusese refuzat de la celălalt capăt al firului. Obosit, ar fi dorit să se odihnească în acea zi. Nu-şi găsea locul. Nu dorea să se ducă acasă. Ar fi vrut să se ducă la sora lui cea mai mare. Aceasta i-a amânat vizita, fiind, probabil, ocupată. Era mijloc de săptămână. A ieşit din birou, cu promisiunea că se va întoarce. Nu s-a mai întors. Am aflat că, înainte de a intra în comă, a lăsat un bileţel pe biroul său de acasă, pe care îi scria soţiei, să aibă grijă să dea mâncare la pisici şi să nu-1 bocească nimeni. Cartea pe care o pregătea poartă titlul Lacrimă neagră. A apărut în 1998, la Editura Axa.
Prezenţa poetului Horaţiu loan Laşcu în această antologie (Gellu Dorian, Tineti poeţi români de dincolo de Styx, Iaşi, 1998) este dureroasă pentru mine. Horaţiu ştia despre proiectul meu, despre această antologie. N-am crezut nici o secundă că va fi ultimul intrat în ea, trecător dincolo de Styx în chiar momentele când se culegea prezenta carte. Poemele antologate confirmă un talent de excepţie, un destin frânt, un mod de viaţă în linia sinucigaşă a marilor săi înaintaşi, Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu.
Gellu Dorian, în revista Forum Cultural, iunie 2003
