Cum spuneam, cei mai mulÅ£i dintre concetăţenii noÅŸtri sunt necontenit încercaÅ£i de atari născociri, ce lesne se transformă în obsesii. Să luăm ca exemplu Sighetul MarmaÅ£iei, acest oraÅŸ de graniţă care-ÅŸi afirmă predilecÅ£ia spre periferie în ceea ce se cheamă năravurile locuitorilor săi. SemnificaÅ£ia oraÅŸului nu trece dincolo de istoria sa imprecisă ÅŸi de geografia sa scăldată de ape, atâta timp cât majoritatea sighetenilor ies în evidenţă doar prin aspiraÅ£ia lor îndârjită spre potlogării ÅŸi găinării, ceea ce face ca urbea în întregul ei să inducă o atroce senzaÅ£ie de insecuritate prin mulÅ£imea crâÅŸmelor ÅŸi una de disconfort prin varietatea improvizaÅ£iilor.
Fauna municipiului colcăie de personaje aferate ce-ÅŸi spun oameni de afaceri, în fond niÅŸte afaceriÅŸti detestabili, care fie că deja au dat lovitura ÅŸi derulează activităţi dubioase, fie că se pregătesc să o dea, adică să se Å£epuiască între ei, atunci când nu le surâde ÅŸansa să pună laba pe niscaiva străini de zonă ÅŸi de Å£ară.
Dar dacă pe alte meleaguri ale României s-au prăsit escroci de gabarit, Sighetul n-a fost trezit din secularul lui somn de moarte nici măcar la auzul unor asemenea megaticăloÅŸii (gen Caritas, Bivolaru etc.), necum să le provoace. Åži nu s-a întâmplat acest lucru fie pentru că în zonă nu mai este ce înÅŸfăca, fie pentru că – ipoteză mult mai plauzibilă – bravii noÅŸtri sigheteni s-au specializat în găinării. Faptul acesta, combinat cu preocuparea lor statornică înspre creerea aparenÅ£elor de onorabilitate ÅŸi legalitate, a făcut ca ei înÅŸiÅŸi să sufere transformări de formă ÅŸi conÅ£inut până la atingerea stadiului de găinozauri, categorie de fiinÅ£e preistorice unde intră toÅ£i monÅŸtrii sfrijiÅ£i ÅŸi închistaÅ£i ai locului, care reuÅŸesc doar să te amuze copios cu aerele lor împrumutate de la broasca din fabulă.
Pe cine să mai mire atunci că Sighetul, aidoma atâtor alte aÅŸezări din Å£ară, este localitatea unde nu se întâmplă mai nimic din categoria lucrurilor bune, altfel spus vrednice să fie aduse la cunoÅŸtinÅ£a concetăţenilor, când se ÅŸtie că omul este propria lui legendă ÅŸi că mahalalele oraÅŸului nu sunt decât extrapolări ÅŸi exteriorizări ale mahalalelor din sufletele locuitorilor săi! Or, din asemenea premise nu poate decurge decât o singură concluzie justă: Sighetul MarmaÅ£iei, cu străzile sale înguste ÅŸi pereÅ£ii caselor scorojiÅ£i, cu piaÅ£a de alimente infectă ÅŸi curÅ£ile din centrul urbei ca niÅŸte haznale, cu hoardele de beÅ£ivani, liotele de cerÅŸetori ÅŸi haitele de câini vagabonzi, nu este decât o imensă mahala!…
Ei bine, când vorbesc de visători nu-i am nicicât în vedere pe cei creionaÅ£i mai sus. Ci mă gândesc cu emoÅ£ie ÅŸi bucurie la acele fiinÅ£e rare, aidoma lui Å¢iolkovski – mult îndrăgitul personaj vizionar al lui Evgheni EvtuÅŸenko din romanul Dulce Å£inut al poamelor, cel care se arată atît de preocupat de cunoaÅŸtere încât nu se poate înfrâna să nu afirme cu regretul omului de ÅŸtiinţă, al cărui avânt este oprit de implacabilele limite umane: "Toate cunoÅŸtinÅ£ele noastre – din trecut, prezent ÅŸi viitor – sunt un nimic faţă de ceea ce nu vom ÅŸti niciodată".
Românii nu au dus nici ei lipsă de asemenea visători inspiraÅ£i ÅŸi înaripaÅ£i, de-ar fi să ne oprim doar la trei dintre cei mai valoroÅŸi exponenÅ£i ai României moderne: Eminescu, BrâncuÅŸi, Aurel Vlaicu.
Să mai precizăm că salvarea omenirii din marile încercări ce-o aÅŸteaptă nu va fi nici opera politicienilor, nici a generalilor ÅŸi nici a miliardarilor dispuÅŸi la tardive acte caritabile. Ea va reveni acestor visători supraînzestraÅ£i, aÈ™a ca distinsul È™i preamodestul Justin Capră, care în aspiraÅ£ia lor neobosită ÅŸi dezinteresată spre cunoaÅŸtere, asigură victoria spiritualului asupra temporalului. După cum se ÅŸtie, predicÅ£ia viitorologilor cum că societatea postindustrială va fi info-culturală, nu face decât să întărească afirmaÅ£ia mea anterioară.
Se ne bucurăm că omenirea încă are parte de atari visători, iar acolo unde ei există, să nu fie luaÅ£i în derâdere, ci să fie lăsaÅ£i să-ÅŸi împlinească menirea lor divină pentru întrega omenire. Chiar È™i pentru aceia mulÈ›i care nu È™tiu să-i preÈ›uiască, prin urmare nu-i merită, dar care È™tiu mai bine ca alÈ›ii să profite din plin de ei È™i de realizările lor înaripate.
Autor: George Petrovai
