Mircea Serediuc a terminat Facultatea de Automatică şi Calculatoare din Iaşi, iar în prezent este programator. Cu toate că îi place ceea ce face, anul trecut, a ajuns la concluzia că viaţa este "plictisitoare între patru pereţi" şi s-a decis să facă ceva măreţ, care să-i inspire şi pe alţii. A renunţat la job şi a luat hotărârea să plece într-o călătorie pe trei continente pentru a face voluntariat. Nu ştia nici el cum va reuşi să facă asta, dar a crezut în visul său şi a ajuns să îi dea viaţă. Iubeşte România şi nu s-a gândit nicio secundă să rămână în străinătate.
Dar cele şase luni petrecute în Africa (Kenya), Asia (Indonezia) şi America Latină (Mexic) l-au marcat. A învăţat să se bucure de oameni, de fiecare moment şi de experienţa pe care a trăit-o. Tocmai de aceea, alţi oameni au ales să investească în el. Nu i-a fost uşor, dar spune că a meritat. "Pentru mine a fost goana printre continente, a fost drumul meu printre oameni, religii şi culturi. M-am simţit fix ca într-un joc pe calculator în care după două luni avansai în level şi te trimitea într-un alt loc. Te lua dintr-o realitate şi te punea în alta. Eram luat din Africa şi "trântit" în Asia. Apoi în America Latină. Aşa mă simţeam eu, ca într-un joc pe care îl jucam în copilărie. Şi de asta proiectul s-a chemat Continetal Rush", a explicat Mircea, care ne duce în povestea lui...
"Turist" de oameni şi poveşti
"Eu sunt de-al locului unde mă pui", spune Mircea. Cu toate astea, a reuşit să devină "kenyan" abia în două săptămâni: "Când am ajuns acolo, eram ca o «piţipoancă». «Eu nu stau aici, eu nu mănânc asta, eu nu fac asta»". Lipsa condiţiilor de trai l-au speriat doar la început. Cu timpul, s-a adaptat, devenind fără să realizeze atracţia locului. "Cum e la noi că invităm primari, la ei la serbări se cheamă preotul şi internaţionalii. Eram noi şi preotul", râde Mircea.
Mâncarea nu i-a plăcut în Kenya, dar s-a hrănit cu zâmbetele şi bucuria de viaţă a oamenilor de acolo. "Îmi era ruşine să merg pe stradă cu căştile în urechi. Prin simplul fapt că salutai pe toată lumea. Te încarcă foarte mult cu energie şi cu o stare de bine că saluţi şi toată lumea îţi zâmbeşte. Când am ajuns în România am dat de oameni care se plâng de orice", spune tânărul. Dacă la început era frustrat de delăsarea oamenilor, încet, încet a început să gândească ca un kenyan: "Când am ajuns acolo mi s-a spus să las mentalitatea asta de occidental. Ei sunt foarte delăsători, dar nu încercam să îi schimb, ci oarecum intram în mediul lor şi îi acceptam. Am ajuns să fiu obişnuit să îmi întârzie cineva cinci ore la o întâlnire".
S-a obişnuit şi cu cocioaba în care locuia, cu lipsa toaletei sau a maşinii de spălat, cu patul improvizat din şindrile inegale pe care stăteau atârnate nişte scânduri sau cu şopârlele pe pereţi drept "animale de companie". S-a plimbat prin lanurile de ceai şi a fost botezat printr-un ritual al tribului în mijlocul căruia a trăit. "Femeile s-au adunat, dansau şi vorbeau între ele, iar la un moment dat mi-au spus că numele meu va fi Opiki, cel care va trăi foarte mult. Am mai primit un nume, Mutugih, în tribul unde am fost în primă fază, şi însemna «învăţătorul»", îşi aminteşte Mircea. În Kenya, el s-a ocupat de dezvoltarea unui ONG dintr-un sat din oraşul Chogoria.
Citeste complet pe Ziarul Evenimentul, un material de Andra Petrariu
