Este doar un scenariu, un exerciţiu de imaginaţie. Plicul, acelaşi pe care îl trecem în buzunarul medicului atunci când viaţa palpită timid în inima copiilor, bătrânilor, fraţilor şi surorilor noastre. Cât de mare vi se pare o asemenea enormitate? Ca el, pompierul, să nu salveze o viaţă fără cadoul care i se cuvine? De ce medicul da, pompierul ba? Pompierul care intră alături de tine în flăcări, sub malurile de pământ, în fântână, în râurile tulburi? Pompierul care, de cele mai multe ori, este un om simplu, cu copii, nevastă, întreţinere, casă pe datorie şi salarii de mizerie. Şi ei salvează vieţi, cu preţul vieţii lor.
Mi s-a derulat acest sumbru scenariu citind, zilele acestea, câteva enormităţi venind, cele mai multe, chiar din direcţia halatelor albe. Nu mai vor să fie functionari publici pentru că îi expune unui risc major: acceptarea donaţiilor de la pacienţi se constituie în faptă penală. Desigur, reprezentantul Colegiului Medicilor aminteşte că există deja o lege, valabilă din anul 2003, care precizează că medicul poate primi sub formă de donaţie un dar la sfârşitul tratamentului din partea pacientului - bunuri, bani sau alte foloase. Practica – numită, de o vreme, tradiţie – ne arată, cu asupra de măsură, că aceste bunuri apar cu precădere înaintea tratamentului, nu la final. Astfel, nu mai vorbim despre un dar, ci, cum iarăşi s-a constatat în numeroase cazuri, despre o condiţionare a actului medical necesar pacientului. Motivaţia reprezentantului medicilor din România este arhicunoscută: salariile mici din sistemul medical.
Însă modul în care această motivaţie – banii proveniţi de la pacienţi - a fost exprimată este mai mult decât insultător: "Toţi medicii vor spune că veniturile lor sunt dependente de această formă de finanţare". Să înţelegem, domnilor politicieni şi domnilor responsabili din Ministerul Sănătăţii, că la aceste cuvinte se rezumă sistemul medical din România? Iată declaraţia completă a preşedintelui Colegiului Medicilor: "…cu toţii ştim că este o cutumă, este o tradiţie situaţia aceasta în România în care pacientul recompensează munca medicului din diverse motive, pentru că aşa doreşte el, pentru că ştie că salariile medicilor sunt mici. De asemenea este de notorietate publică faptul că de ani de zile situaţia financiară a medicului este jenantă. Nu pot să spun cât este de frustrant pentru un medic să se simtă dependent de o atenţie, de un cadou, de o donaţie pe care o face pacientul. Repet, aceasta este o situaţie frustrantă pentru toţi medicii care lucrează în România. Toţi medicii vor spune că veniturile lor sunt dependente de această formă de finanţare".
Discuţiile au luat amploare în media românească, dar şi pe reţelele de socializare. Unde, spre onoarea breslei, am găsit şi puncte de vedere care îi fac cinste: "Nimeni nu a scris de ce sa nu fim functionari cei ce lucreaza la stat, alt motiv decat sa putem primi in continuare plicurile! Parerea mea este ca trebuie sa spunem clar si raspicat ca vrem salarii si conditii mai bune, si vrem sa dispara plicurile! Daca ne uitam la protestul Colegiului Medicilor, care aduce ca argumente impotriva statutului de functionar public faptul ca plicul e ceva traditional in Romania, mi se face scarba... Si coruptia, si saracia sunt traditionale... Si imbecilitatea si minciuna politicienilor sunt... Daca vrem sa fie ca in vest, trebuie renuntat la plicuri! Altfel nu vom avea nici sustinerea pacientilor, care se vede din multe postari cat ne urasc. In concluzie, cred ca trebuie sa ne hotaram pentru ce luptam: pentru mentinerea plicurilor, sau pentru altceva mai inalt?...".
Am asistat, în ultimele luni, la un adevărat dezmăţ financiar în România: salariile demnitarilor, ale parlamentarilor, ale şoferilor de parlamentari şi ale secretarelor-top-model au atins cote alarmante, care depăşesc limitele bunului simţ. În timp ce medicii sunt plasaţi în responsabilitatea noastră, a pacienţilor. Efortul financiar pe care îl presupune salarizarea corectă a medicilor ar atinge, se vorbeşte, cam 0,2% din PIB. Un efort financiar pe care orice ţară – cu un Parlament atât de numeros şi costisitor cum vedem în România - trebuie să şi-l permită.
În fapt, avem două poziţii: una a unui şef peste medici (cutuma ne arată că preşedintele este un medic potent financiar, care nu mai depinde de multişor de plicul amărâtului de pacient) şi alta a unui medic simplu, cu salariu mizer, care se simte frustrat, ruşinat, umilit de faptul că familia sa, pregătirea profesională, depind de plicul de bani strecurat în buzunarul halatului alb. Aici e locul nostru, lângă cel de-al doilea. Şi dacă este să existe vreo grevă, aceasta trebuie pornită de la poarta spitalului, de la noi, cei care nici măcar nu suntem astăzi pacienţi. S-ar putea să fim mâine, s-ar putea să ne rugăm pentru viaţa bunicilor, copiilor, fraţilor, surorilor noastre.
Noi trebuie să forţăm politicienii să asigure salarii decente medicilor. Şi pompierilor, şi profesorilor. Noi, din respect pentru medicii fără arginţi, trebuie să luăm atitudine: "Să ne hotaram pentru ce luptam: pentru mentinerea plicurilor sau pentru altceva mai inalt?...".
