Nu este un secret pentru nimeni că banii constituie, în lumea în care trăim, principalul instrument de măsurare a valorii. Am fi ipocriÈ›i să spunem că lucrurile nu stau tocmai aÈ™a È™i să ne uităm la posesorii semianalfabeÈ›i de averi ilicite È™i la luxuria vulgară la care se dedau clipă de clipă. Dacă pornim de la principiul sănătos al câÈ™tigului licit, al gestionării corecte È™i al investiÈ›iei responsabile sau, în termenii Evangheliei, de la pilda înmulÈ›irii talanÈ›ilor, banii devin un indicator acceptabil al bunei situări în societate. Primul gest pe care orice guvernare trebuie să îl facă este să investească masiv în retribuirea decentă a profesorilor.
Poate că puÈ›ini dintre noi mai È™tim că, etimologic vorbind, cuvântul "demnitate" este înrudit cu "decență", iar "guvernare" cu "chivernisire". Stabilirea unor criterii iniÈ›iale pentru răsplătirea discriminatorie a profesorilor (performanță la olimpiade, ore suplimentare, activități extracurriculare etc.) este o procedură ineficientă în primă instanță. ToÈ›i profesorii trebuie plătiÈ›i bine de la bun început, de la vlădică la opincă. O salarizare consistentă va avea efecte multiple, toate benefice. Bine plătit, un profesor de latină, de pildă, È™i-ar putea permite să îÈ™i cumpere ediÈ›ii noi din autorii clasici pe care îi predă, publicate în celebre colecÈ›ii occidentale, dicÈ›ionare, baze de text informatizate, suporturi de curs aduse la zi, manuale de pe piaÈ›a internaÈ›ională, la a căror procurare, altfel, nici nu se pot gândi. Apoi, ar putea călători cel puÈ›in o dată pe an în Italia sau în Grecia, la locurile sfinte ale disciplinei pe care o predă, fără să se simtă nevoit să strângă cureaua o viață întreagă pentru asta. Un profesor de muzică È™i-ar permite o casă suficient de spaÈ›ioasă, ca să găzduiască un pian fără să trebuiască să renunÈ›e la toate celelalte mobile, un profesor de geografie È™i-ar putea cumpăra atlase de ultimă oră È™i, cine È™tie, poate chiar un mic telescop pentru propriile observaÈ›ii astronomice, un profesor de română È™i-ar mobila biblioteca cu ediÈ›iile de lux ale autorilor clasici, la fel cum unul de franceză ar petrece mai mult timp în FranÈ›a sau È™i-ar comanda, regulat, volume din prestigioasa serie Pléiade. Cu toÈ›ii s-ar îmbrăca mai bine. Cu toÈ›ii ar renunÈ›a la practica înrobitoare a meditaÈ›iilor. Cu toÈ›ii È™i-ar lua câte un laptop performant. Cu toÈ›ii ar avea mai mult timp pentru pregătirea unor ore de bună calitate. Cu toÈ›ii ar fi mai respectaÈ›i. Pentru că nimeni nu mai poate pretinde astăzi că este respectabil dacă nu duce un trai decent. În plus, studenÈ›ii cu vocaÈ›ie de profesori nu s-ar mai exila în meserii care le sunt străine, competiÈ›ia pentru ocuparea unor posturi în învățământ ar creÈ™te È™i, odată cu aceasta, È™i standardele reale de competență.
Reforma reală a învățământului este un proces de lungă durată È™i se bazează pe practicarea constantă a unei virtuÈ›i astăzi cu totul dispărute din societatea românească, buna credință. Neîncrederea ucide din fașă orice iniÈ›iativă, oricât de lăudabilă. Tuturor ne e cunoscută È™i, din nefericire, la îndemână, cutuma contestării oricărei forme de autoritate, în ciuda incompetenÈ›ei noastre evidente în domeniile respective. Ne-am obiÈ™nuit să ne temem de ce nu ar trebui să ne temem. Și ne temem pentru că nu mai avem încredere în nimeni È™i în nimic, în afară, de bună seamă, de noi înÈ™ine. Suspiciunea generalizată ne otrăveÈ™te sufletele, schilodindu-ne în cele din urmă libertatea È™i condamnându-ne la izolare bombănitoare. Ne ducem la doctor È™i îi contestăm priceperea, pierzând ore în È™ir în căutarea unor răspunsuri impersonale pe internet, întrebăm ingineri constructori despre demolarea unui perete de rezistență din casă È™i ne burzuluim când aflăm că o atare iniÈ›iativă are potenÈ›ial fatal, frecventăm psihologi È™i sângerăm la auzul unui verdict iniÈ›ial neplăcut. Suntem dispuÈ™i să dăm crezare numai vocii noastre interioare, care e de cele mai multe ori un ecou al goanei noastre după satisfacerea nemijlocită a plăcerii. Nu ne dăm seama că, procedând astfel, suntem deja pe calea greu reversibilă către servitute. Servitutea cumplită a propriilor toane. Fugim, cu alte cuvinte, de realitate. InstituÈ›ia È™colară este afectată în cel mai înalt grad de această maladie mortală. Impactul ei este cu atât mai zdrobitor cu cât nu ne vizează numai pe noi înÈ™ine, ci îi afectează pe cei care ne sunt cei mai dragi, pe copiii noÈ™tri. Există situaÈ›ii când instinctul, altfel legitim, de protejare a urmaÈ™ilor ne joacă feste din cele mai urâte. Pentru că ne-am dezobiÈ™nuit să subordonăm această energie teribilă raÈ›iunii dominante, singura instanță care poate obÈ›ine rezultate bune pe termen lung. Suntem în pragul unei regresii a speciei spre zona în aparență confortabilă a propriei animalități, zonă care însă aboleÈ™te gândirea instituÈ›ională, esență a funcÈ›ionării societății umane È™i garant al libertății individului. Înainte să ne grăbim să îi certăm pe profesorii care le dau note mici odraslelor noastre, ar trebui să ne cunoaÈ™tem mai bine interesele. Să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat în măsură să desființăm temeiurile lumii în care trăim, să vedem dacă ne pricepem la absolut tot ce È›ine de buna creÈ™tere a fiicelor È™i fiilor noÈ™tri.
De cele mai multe ori, un examen onest de acest fel ne va pune în faÈ›a propriilor noastre limite, pe care, oricât am încerca, nu le putem depăși. Suntem doar tutorii lor, nu zeii lor tutelari. Va trebui să ne obiÈ™nuim cu ideea că îi pregătim, cum putem, pentru viaÈ›a lor liberă È™i autentică, nu pentru cultul fragilelor noastre existenÈ›e. Nu noi, cu toate iluziile È™i frustrările noastre secrete, suntem în prim plan, ci ei, cu liberul lor arbitru bine educat, capabil să se exercite în orice fel de circumstanÈ›e. În această privință, singura instituÈ›ie dovedit funcÈ›ională este È™coala cu toate rigorile ei È™i cu instanÈ›ele ei abilitate, ca să zic aÈ™a. Mămicile care sunt gata să facă crimă de om pentru că fiicele lor au ratat doar un "amărât de acord al participiului trecut" È™i pentru asta au fost sancÈ›ionate de profesorul de franceză, tăticii care, antreprenori de succes, îi amenință pe profesorul de biologie că la următoarea notă proastă obÈ›inută de fiii lor la necunoaÈ™terea "oscioarelor mâinii", vor sista sponsorizarea pentru ridicarea sălii de sport, mămicile È™i tăticii aceÈ™tia ar trebui să îÈ™i înfrâneze, măcar aici, nelimitata încredere în posibilitățile proprii. Pentru că È™coala nu este a părinÈ›ilor, ci a copiilor. CâÈ›i dintre părinÈ›i s-ar încumeta să conducă mâna chirurgului în timpul unei operaÈ›ii? Sigur, e teribil de greu să îÈ›i schimbi apucăturile È™i să-È›i pui frâu pornirilor de moment, dar din această asceză vor avea de beneficiat mult mai mult cei pe care îi iubeÈ™ti din toată inima. Încrederea în sine e bună, dar încrederea în alÈ›ii, fundamentală pentru ridicarea unor oameni valizi. E È™i un exerciÈ›iu democratic acesta, o formă de respectare a libertății celuilalt È™i a integrității lui morale. La catedră, în domeniul lui de competență, profesorul este suveran. De aceea a trecut prin atâtea È™coli la rândul lui, prin atâtea inspecÈ›ii, prin atâtea examene. Ar trebui să înÈ›elegem odată că profesorii nu sunt niÈ™te pieÈ›ari amărâÈ›i cu care te poÈ›i târgui ca pentru o legătură de ceapă. Nu. Orice formă de negociere în privinÈ›a verdictelor pe care le dă în materia pe care este chemat să o predea e un abuz.
În plus, profesorul ar trebui să fie autonom. Odată instalat într-o instituÈ›ie de învățământ, el merită È™i respectul forurilor superioare È™i de control din sistem. Aceasta înseamnă că presiunile de orice fel, exercitate, de regulă, în virtutea unor idiosincrasii sau a unor parti-pris-uri impure È™i cu totul în afara interesului profesional, trebuie să înceteze. După cum ar trebui să înceteze È™i teroarea birocraÈ›iei, cu dansul ei macabru de registre, rubrici, fiÈ™e de disciplină, programe analitice, planificări, evaluări, itemi didactici, vorbe, vorbe, vorbe. Vorbe goale. Nimeni nu spune că învățământul trebuie să ajungă un organism fără direcÈ›ie, un sistem destructurat. Dar numai dacă nu lucrezi în domeniu nu È™tii la ce rigori birocratice imbecile eÈ™ti supus, rigori cu care domeniul tău de specializare nu are, la drept vorbind, nici în clin, nici în mânecă. De malagambismul acesta nu suferă numai învățământul românesc. Evaluările la È™ase luni, de parcă le-ar fi frică superiorilor să nu o iei razna în orice clipă, puhoiul de fiÈ™e personale de completat, perversa chinezărie a rubricilor È™i rubricuÈ›elor care urlă isteric să fie mâzgălite la fiecare sfârÈ™it de semestru nu sunt o meteahnă neaoșă. Fapt care nu ne împiedică să spunem că excesul acesta este moartea lentă a performanÈ›ei sistemului, scopul lui este aplatizarea oricăror forme de excelență È™i hipopotamizarea minÈ›ii omeneÈ™ti.
Profesor eÈ™ti sau nu eÈ™ti. Dacă eÈ™ti, se întâmplă în virtutea vocaÈ›iei tale lăuntrice. Nu poÈ›i fi puÈ›in profesor.
Asemenea practici, pe care ministerul, inspectoratele È™i maeÈ™trii pedagogi le pot însăila la nesfârÈ™it contribuie mai mult decât orice la pierderea reperelor juste de educaÈ›ie. De pildă, examenul de titularizare, examen foarte greu, pentru că presupune reluarea materiei din toÈ›i anii de studii universitare, este parazitat de o inutilă plăcintă de teorie pedagogică, care are o pondere uriașă la nota finală. Oricine din sistem È™tie că teoria pedagogică nu a făcut pe nimeni profesor adevărat: profesor eÈ™ti sau nu eÈ™ti. Dacă eÈ™ti, se întâmplă în virtutea vocaÈ›iei tale lăuntrice. Nu poÈ›i fi puÈ›in profesor. Teoria pedagogică nu ar trebui complet eliminată, deÈ™i nimeni nu s-ar prăpădi dacă aÈ™a ar sta lucrurile, dar un examen de competență reală se face pe specialitate. Dacă ne dorim profesori competenÈ›i, atunci teoria pedagogică ar trebui exilată departe. SpecialiÈ™tii îÈ™i vor da seama dacă un profesor e profesor asistând la oră de curs. Faptul că ai învățat ca un papagal niÈ™te tabele nu are nici o relevanță pentru modul în care expui efectiv ce ai de expus. În plus, aparatul de control ar trebui reformat în mod radical. Ministerul de resort È™i inspectoratele È™colare adăpostesc o serie de funcÈ›ionari fără viziune, dar plini de morgă È™i de bogaÈ›i în duh, inventatorii formularelor È™i robii lor cucernici, oameni de pe care nu s-a mai È™ters praful din vechi È™i al căror crez cotidian este să È›easă la nesfârÈ™it o reÈ›ea care să le ascundă complexele de profesori eÈ™uaÈ›i. Avem nevoie, în schimb, de o structură flexibilă, cu poate mai puÈ›ini ingineri, gata să se ancoreze pentru mai multă vreme decât un ciclu electoral în realitatea valorilor perene cu care orice profesor trebuie să lucreze. Să nu mai fugă de ideea de promovare a elitelor, să nu dispreÈ›uiască, în acelaÈ™i timp, consolidarea unui nivel mediu de educaÈ›ie sănătos È™i să nu se clintească dacă e vorba de selecÈ›ii drastice. Nu toÈ›i elevii trebuie să ajungă studenÈ›i, cei care nu ajung studenÈ›i trebuie folosiÈ›i la locul potrivit după terminarea liceului, nu toată lumea trebuie să treacă la bac, nu toată lumea trebuie să treacă clasa măcar. Nu e nimic mai trist să constaÈ›i că există studenÈ›i care abia silabisesc un text sau scriu româneÈ™te sau în orice altă limbă cum îi taie capul. AÈ™a ceva e dezonorant pentru întregul sistem de învățământ.
(Citeste material complet pe Republica.ro)
