"Uite, Noni, ce poveste frumoasă ai desenat! Să o păstrezi!". "Poveștile nu se păstrează, poveștile se trăiesc!", îmi răspunde Noni cu seriozitatea celor 8 ani munciți până în clasa a II-a și a celor zeci de cărți studiate cu o strădanie care capătă în ochii noștri dimensiuni galactice.

Noni e Ioan Diaconu. În etichetele societății noastre, îl numim pe Noni copil cu dizabilități. În limbajul medical, Noni este un copil cu Sindrom Asperger, o tulburare din spectrul autist. Se mai spune despre Asperger că este boala micilor genii. Și nu pare deloc a fi o exagerare dacă citim cu răbdare în studiile de specialitate, pornind chiar de la cel care a dat numele acestei afecțiuni, dr. Hans Asperger, austriacul care a descris pentru prima dată boala în anul 1944. Care erau primele observații ale medicului? Identifica, descriind evoluția a patru băieți, "o lipsă de empatie, capacitate mică de a forma prietenii, conversația unilaterală, absorbția intensă cu un interes deosebit pentru cunoaștere, mișcări stângace". Interesul obsesiv pentru cunoaștere l-a determinat pe dr. Asperger să îi numească pe acești băieți "Micii profesori".

CITEȘTE ȘI: "LOC DE DAT CU… EPIGRAMA (329)"

Interesant că, după mai bine de jumătate de secol, experții au ajuns să valorizeze și să evidențieze pozitiv câștigurile Sindromului Asperger, ajungând până la a considera că aceste deosebiri nu trebuie considerate neapărat a fi defecte, ci un alt mod de a gândi.

Noni ESTE acel alt mod de a gândi. El este manifestarea vie, limpede, a ideilor noi, nepreluate de-a gata din vălmășagul social în care trăiește. Pentru Noni nu există nimic predefinit, lumea nu există pentru că TREBUIE! Noni nu poate fi influențat, tocmai pentru că el perseverează de la o cunoaștere la alta prin propriile capacități. Noul înseamnă să constați, să alegi, să ai o opțiune. "Of, de ce TREBUIE?!", strigă Noni de fiecare dată când regulile sociale îi impun drumuri bătute și cunoscute de noi, ceilalți.

Modul de a gândi al lui Noni este exact ce ne lipsește nouă, tuturor. Ideile lui Noni vin peste lipsa noastră de curaj în a ne manifesta prospețimea existenței. În a da altă culoare fiecărei zile.

În lumea lui, cățeii și pisicile sunt prietenii de nădejde. Pentru ei și pentru foci, peștișori, găini și cocoși trudește ore întregi. În școlile pentru pisici și căței, dacă vii la ore îmbrăcat prea elegant ești exmatriculat! "De ce îți plac așa mult animăluțele, Noni?", îl întreb și ochii lui se fac deodată mari și serioși: "Pentru că mă învață drăgălășenia și cum să rezolv o grămadă de probleme".

Noni nu păstrează poveștile, nu le ascunde. El le trăiește. Este el însuși povestea fiecărei zile, a fiecărei clipe. "Noni face o poveste și dintr-un tomberon de gunoi", spune mama, cea care nu de puține ori prinde din vârful creionului propozițiile, întâmplările pe care copilul de 8 ani le împrăștie cu o generozitate și o neoboseală care fascinează.

Societatea care îl așază pe Noni în dreptul unei etichete și îi arată locul marginal pe care este condamnat să îl ocupe nu are răbdarea de a asculta, de a cântări, de a valoriza un astfel de copil. La 8 ani, Noni simte că în mintea lui ideile nu mai au loc. "Cum se face oare o invenție?", se întreabă și își pitește nerăbdarea frământând cu degetele un penson năzbâtios. "Vrei să inventezi ceva, Noni?", îl întreb. "Da, dar nu știu exact de unde să încep", zice cu voce clară. Toate invențiile lui se traduc prin grija, dragostea pentru animale. Ce i-ar trebui mai întâi: să facă schițele, documentația sau să facă probe direct pe materiale? E încurcat și aproape că îl obosește dilema.

Cine a văzut filmul despre Temple Grandin (o minte genială, inginer și profesor care suferă de sindrom Asperger) înțelege ce pondere, ce greutate și ce presiune imensă pun ideile novatoare pe existența acestor copii! Oare cum ar fi lumea astăzi fără ideile lui Mozart, Einstein, Thomas Jefferson sau Marie Curie. Ori, mai aproape de noi, cântăreața Susan Boyle sau fotbalistul Messi. Toți au fost diagnosticați cu Asperger.

Nu e ușor să crești, să îngrijești, să îndrumi un Noni care în fiecare zi vorbește despre fenomene astronomice, despre galaxii, linii de transfuzii, asteroizi, planete, biovirus, continente. Și nu le spune la întâmplare. Explică, desenează, caută soluții. Imediat așază pe hârtie o hartă, o schiță nouă. Și tot imediat, când nici nu te aștepți, începe o nouă poveste. Doar părinții lui știu cum trec zilele, săptămânile, anii. Cu nesfârșite terapii, cu ore la logoped, la kinetoterapie, cu programări și evaluări de tot felul, uneori și ca "material de studiu" pentru studenții mediciniști.

Nu e de mirare că Ioan Diaconu este deja autorul unei prime cărți. "Mesaj de pe planeta Cățeluș". Cine are răbdare să parcurgă poeziile lui Noni se îmbogățește cu o fărâmă din acel alt fel de a gândi. Pentru că poeziile copilului de 8 ani îți scurtcircuitează mintea și te determină să privești dincolo de ordinarul zilei, dincolo de TREBUIE și de AȘA SE FACE. Este între tine și tine. Nu între tine și Noni. Noni este calea care ți se deschide pentru ca tu să simți altfel, să accepți că frumusețea există și în ceea ce nu ai cunoscut încă.

"Dacă vei face efortul să psihanalizezi poeziile ce urmează înseamnă că nu ai acceptat autorul așa cum e. Apsihanalizabil. Poezia nu este pentru a fi înțeleasă. Poezia este pentru a fi simțită. Poezia este pentru a fi îndrăgită", spune psihoterapeutul Tudor Mitasov, în prefața cărții "Mesaj de pe planeta Cățeluș".

"Fratele Maiei e așa de mic că îmi vine să îl fac normal", scrie Noni în cartea de poeme. Și ne surprinde nu doar prin versurile proaspete, vii, ci și prin maturitatea ideilor, prin capacitatea de a se transpune în rolul celor mari, identificând totodată situații, probleme, comportamente pe care noi le situăm în sfera normalului. N-ai bere - n-ai viață, n-ai nimic, este un titlu care șochează aproape. "Da, asta-i viața mea de adult,/ Beau bere și gata./ Familia, slujba?/ Eu pensionat, ea la o pizzerie/ Și copiii la o școală din România./ Da, mă pensionez/ fiindcă nu lucrez cum trebuie./ Nu-mi trebuie nicio slujba,/ Niciuna,/ fiindcă nu-mi place nimic./ Și ce?/ O să ne facem un animal de companie./ Un pudel./ Îl vom numi Războiul stelelor rebele./ Și atât".

"De-abia făceam 4 ani./ Și mergeam la grădiniță./ Și învățătoarea îmi spunea:/ "Să nu mănânci tema/ că primești un 10+!"/ Și deja făceam 10 ani", scrie Noni în poezia Nașterea vieții mele, din care aflăm că "Totul a început luni". Versuri care în orice carte de poeme ar atrage atenția criticilor vin să ne demonstreze că Ioan Diaconu nu aruncă la întâmplare cuvinte: "Sâmbăta era o zi ca luni./ Nu aveam nimic de făcut…/ până am văzut o reclamă:/ produse la 98 de lei!/ Și mi-a găsit slujbă" (Vise pentru toți). "Un oraș bun./ O viață grea, cea mai bună./ Pe soția mea o cheamă Roberta./ Am niște copii și o fiică./ (…) Locuiam la etajul 20./ Și păcat că podul nostru e stricat./ Gata cu uitatul la televizor./ Copiii mei sunt la spital fiindcă i-a lovit liftul./ Locuim într-un zgârie-nori" (New York…).

Ce înseamnă pentru părinții lui Noni viața cu Noni? Ce înseamnă fiecare zi în care se lovesc de privirile reci-compătimitoare ale celor din jur? Ce iureș și ce dureri înmagazinează acești părinți când citesc sentințele și condamnările superioare ale părinților care își apără cu dinții propriii copii de vecinătatea în bancă, în clasă, în curtea școlii, în comunitate cu un copil numit Noni?

"Dacă nu înțelegi copilul din spectrul autist nu este o problemă. Este explicabil. Problema este când nu-l accepți", spune Tudor Mitasov. Poate că nu vrem să ieșim din acel TREBUIE și din încremenirea lui AȘA TREBUIE SĂ FIE!

Să luăm aminte la cuvintele unui dascăl care cunoaște mintea acestui copil: "Experiențele personale avute alături și cu acest copil sunt dovezi că totul e posibil și viața văzută prin ochii lui e mai colorată, mai vie, mai surprinzătoare", ne spune prof.inv.primar. Oana Roșu, și ne îndeamnă mai departe: "Intrați fără prejudecăți în lumea pe care Noni, generos, vrea s-o împartă cu noi și descoperiți o joacă surprinzătoare de-a scriitorul, în care proza-poezia e doar un mijloc de transport prin copilărie".

 

Noni are 8 ani și mai are și un frate. Iosif îi zice. Eu am o pisică. Îi zice cum îi zicem fiecare: Evee, Păturica, Peticuța, Sărmăluță și alte uțe. I-am arătat lui Noni poze cu pisica, uneori mai povestim ce năzbâtii mai face. Oricum, lui Noni îi plac mai mult cățeii. Azi m-a luat din prima:
-Tu de ce nu ai mașină?
-Pentru că nu am carnet, zic eu prima scuză și cea mai plauzibilă în fața unui copil ca Noni.
-Păi să mergi să înveți și să iei carnet!
-Mă duc, ce să fac? Dar de ce e așa important pentru tine să am mașină?
-Pentru că poți să pui pisica pe bancheta din spate...
-Măi șmecherilă (îi zic așa, deși mă taxează uneori, el nu e cu din astea...), de fapt tu vrei să vin cu pisica la tine și nu știi cum să faci...
-...dap!
-Păi și de ce vrei tu să aduc aici pisica?
-Vreau să îl fac fericit pe Iosif...