MIRELA NISTOR: "Am nevoie să ştiu că oamenii vor ca în Botoşani să existe teatru!"

MIRELA NISTOR: "Am nevoie să ştiu că oamenii vor ca în Botoşani să existe teatru!"

Mirela Nistor

Despre Botoşani se vorbeşte de fiecare dată când, în România, se petrece vreun festival de teatru adolescent. De ce este special teatrul adolescent? Poate pentru că teatrul, la vârsta adolescenţei, nu ţine de o anume pedagogie, nici de programe ministeriale, pentru că scapă de rigorile şcolii şi "ară" pe ogorul imaginaţiei şi al personalităţii creatoare. "Nu este nici o prelungire a procesului de învăţământ, dar nici o ramură a teatrului profesionist", după cum se exprimă Constantin Schifirneţ. Atunci ce este acest teatru, dacă nu chiar nebunia zborului adolescentin, dar nu acea nebunie ameţitoare, bulversantă, mistuitoare? Ci zborul conştient, cu tot cu sine, bătaia de aripi care înalţă, nu prăbuşeşte.

Mirela Nistor. Ella. Actriţă a Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani. Coordonatoarea, de multe generaţii de elevi, a trupei de teatru Drama Club, a Colegiului Naţional "A.T.Laurian". O trupă despre care, alături de Atelierul de teatru, al Colegiului Naţional "Mihai Eminescu" (coordonatori Lenuş Moraru şi Gelu Rîşca), s-a dus vestea în toată România. Da, se spune clar şi răspicat: cele două trupe din Botoşani sunt astăzi cele mai bune din ţară în teatrul adolescent! De câteva ori pe an, în festivalurile naţionale, se vorbeşte despre miracolul de la Botoşani.

Iar Mirela Nistor a reuşit performanţa de a se afla în Drama Club de la 14 ani: mai întâi ca membru, apoi în calitate de coordonator, până astăzi. În tot acest timp, a urmat cursurile facultăţii de teatru, a absolvit un master şi a devenit actriţă a Teatrului "Mihai Eminescu" din Botoşani. 


(Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani, spectacolul "Strunga dintre moarte şi viaţă")

"Dacă închideam ochii şi îmi închipuiam un rol pe care mi-l doream, eu mă vedeam aici, pe scena Teatrului Mihai Eminescu"

-Mirela Nistor, ultima noastră vorbire s-a întâmplat să fie în urmă cu cinci ani. Erai la Master, te ocupai de Drama Club, dar mai mult făceai naveta – actorul Ovidiu Ivan lucra atunci cu trupa. Şi terminam discuţia în 2011 într-o notă cu îndrăzneaţă perspectivă de viitor: "Se va deschide odată şi pentru noi uşa şi vom arăta ce putem!". Iată-ne în 2016... cu uşile larg deschise!

-Mă gândesc ce multe s-au întâmplat în aceşti ani! Prin câte experienţe am trecut, cât m-am schimbat, câţi oameni am cunoscut! Am terminat Masterul în Artele spectacolului, practic, am luat diploma de actor, până atunci eram prestator de servicii artistice. Şi m-am angajat la Teatrul Mihai Eminescu, spre bucuria mea. Aici am vrut să ajung. Când am spus acum cinci ani că se vor deschide porţile şi pentru noi, cred că spre asta tindeam. Sunt norocoasă, dintre foştii mei colegi sunt dintre puţinii angajaţi într-un teatru. Am început un doctorat, dar nu i-am mai văzut sensul la un moment dat şi l-am oprit. Aştept să mai treacă timpul şi să-l reiau cu mai multă maturitate. M-am angajat aşadar la Teatru, au fost nişte ani minunaţi, au fost perioade şi mai pline, şi cu mai puţină activitate. Dar am compensat cu celelalte proiecte. 

-Mirela Nistor face ceea ce tot mai puţini tineri îndrăznesc astăzi: merg la studii într-un oraş mai mare, apoi se întorc acasă. Din generaţia ta, câţi au revenit în Botoşani după studiile universitare?

-Unul singur, şi nu cred că a fost dorinţa lui, cred că a fost nevoit. Nu îmi pare rău că m-am întors. Nu m-a ispitit Iaşul, nici Clujul. Dar eu chiar mi-am dorit să fiu pe scena Teatrului cu care am crescut, să fiu alături de actorii alături de care am crescut. Am colaborat cu ei, cunoşteam atmosfera de aici, care era mult mai bună decât cea de la Iaşi, pentru că am avut ocazia să o cunosc şi pe cea din Iaşi. Mi-am dorit foarte mult să fiu aici. Nu am visat niciodată să ajung în Bucureşti, să joc pe scena Naţionalului. Eu dacă închideam ochii şi îmi închipuiam un rol pe care mi-l doream, mă vedeam aici, pe scena Teatrului Mihai Eminescu. Nu pe scena Casei Tineretului! Pe scena teatrului! Încă visez la ea... 


"Din păcate, simt că nici publicul nu mai este alături de noi"

-Nu ai avut niciodată sentimentul apăsător al provincialului atunci când ai mers cu Teatrul la festivaluri?

-Din păcate, aici e o mare problemă: nu prea ajungem noi la festivaluri. Un mare of! Acum colegii mei au avut ocazia să meargă la un festival de teatru la Oradea, care este un festival bun din ţară. Ne bucurăm că am trecut limitele Moldovei, că am ajuns în Ardeal. E mare lucru! S-au întors şi cu nişte nominalizări, cu nişte rezultate. Îmi doresc să merg sub egida Teatrului Mihai Eminescu la festivaluri în ţară. Eu mă mândresc că sunt de aici. Şi mereu îmi spun că aici se fac şi lucruri de calitate, dar că nu ajunge lumea să ne vadă. Ne aflăm într-un colţ de lume, uitaţi. 

-E vina cuiva, îşi asumă cineva responsabilitatea aceasta?

-Cred că e o vină comună. O indiferenţă generală. Ne dorim foate mult să ajungem mai departe. Dar avem nevoie de sprijin. Şi parcă am ajuns şi noi într-un fel de lehamite, ne-am cam pierdut avântul de a ne lupta. Simţim că ne luptăm cu morile de vânt şi cu sistemele politice. Din păcate, simt că nici publicul nu mai este alături de noi. Din ce în ce mai mult simt lucrul acesta şi e foarte trist. Acum, când se întâmplă lucruri frumoase la teatru! Anul trecut chiar au fost nişte spectacole bune. Ar trebui să vină lumea să le vadă. 

-Are legătură şi cu locul unde are loc spectacolul? În mentalitatea orăşeanului, a merge la teatru înseamnă un confort, o altă lume, oamenii aşteaptă să se deschidă sala din centru şi să intre frumos îmbrăcată, în acea eleganţă specifică... Să aibă legătură cu asta?

-Îm mod sigur are legătură şi cu asta. Pentru că ştiu multă lume care în weekend pleacă la Iaşi, să vadă un spectacol la Naţional, unde arată bine sala. Nu toate spectacolele de acolo sunt minunate, dar oamenii merg acolo pentru că se simt bine. Dar noi ce ar fi trebuit să facem când s-a închis teatrul? Să punem lacăt şi să plecăm? Să nu mai jucăm? Dacă s-a închis clădirea înseamnă că nu mai există teatru? Nu mai există spectacole?  Nu există actori? Spectatorul nu mai există pentru că s-a închis o clădire? Şi noi vrem înapoi în clădirea Teatrului, toţi ne dorim asta. Dar, cu toate acestea, continuăm să facem ceea ce trebuie să facem.

-Zilele trecute, în deschiderea Festivalului Naţional de Teatru, Marina Constantinescu spunea: "Nu cred că teatrul e în vreo criză, ci noi, oamenii traversăm crize. Teatrul nu poate schimba lumea, din păcate". Acelaşi lucru îl auzim, iată, de la actriţa Mirela Nistor: Teatrul îşi duce viaţa mai departe, dar ceva se întâmplă în partea cealaltă..

-Tind să cred că este adevărat. Oricum, de o vreme, teatrul este într-o mare concurenţă cu televizorul, cu cinematografia. E o concurenţă neloială de multe ori. Poate pentru că e mai facilă, mai ieftină, mai comodă. E mai greu să te ridici, mai ales pe o vreme friguroasă, să intri într-o sală care nu oferă cele mai bune condiţii. Dar noi în acest condiţii ne facem treaba, chiar dacă nu tot timpul este cald, chiar dacă de cele mai multe ori sala nu e plină... Dar ce bucurie atunci când sala e plină! Doamne, ne dă aşa o satisfacţie enormă, incredibilă!


"Vica este primul om pe care l-am văzut trăind muzica!"

-Să ne întoarcem din nou în timp. Ai jucat în "Visul unei nopţi de vară" cu Drama Club, unde interpretai una dintre zânuţe. Erai în clasa a VIII-a şi aşa începe povestea ta cu Drama!

-Frumoasă poveste! Eu am intrat pentru că a fost o eroare a celor care au făcut afişul. Ei scriau mereu: clasele IX-XII, adică doar pentru liceeni. Atunci au uitat să treacă şi s-au trezit cu mine. Şi au zis: tu eşti a opta, de ce ai venit? Păi nu scria că nu e voie! Urmăream mereu afişele şi atunci am profitat de ocazie.

-Ţi-ai făcut intrarea într-un spectacol grandios la care ai lucrat cu Victoria Bucun, cu Volin Costin şi cu Silvia Răileanu. Ce impact poate să aibă o poveste din asta la 14 ani?

-Pe lângă colaborarea cu Silvia şi cu Volin, cred că cel mai mare impact asupra mea l-a avut Vica. Era şi proaspăt venită, nu o cunoşteam. Vica este un artist desăvârşit. Era exemplul clar al artistului care trăieşte cu adevărat orice. Este primul om pe care l-am văzut eu trăind muzica. Simte mişcarea, simte muzica, ascultă... Am învăţat atât de multe de la ea! Eu am lucrat foarte mult cu Vica pe coregrafie. Am învăţat foarte multe de la ea atunci. Eu eram deja îndrăgostită de teatru. Nu am trăit atunci o mare revelaţie, să descopăr că vreau să fiu actriţă. Eu eram deja îndrăgostită de teatru, mergeam frecvent la Teatrul Mihai Eminescu, ştiam toate spectacolele, multe le ştiam şi pe de rost. Poate pentru alţii a fost un impact mult mai mare. Pentru mine a venit ca o normalitate. Era foarte frumos, dar nu mă aşteptam să fie chiar atât de frumos! 


(Trupa Drama Club, a Colegiului Naţional "A.T.Laurian" Botoşani, spectacolul "Împăratul muştelor)

"Nu îi încurajez să meargă în club şi să se dezlănţuie, eu îi încurajez să iasă pe scenă şi să se dezlănţuie"

- În legătură cu rolul tău în Drama Club. Ne poţi vorbi din perspectiva elevului din şcoală care a avut contact cu actorul, dar şi din perspectiva actorului care lucrează cu elevii. 

-S-au schimbat mult lucrurile de atunci, de când eram eu în liceu, în trupa de teatru. Copiii au şi mai mult de câştigat din această activitate. Pe vremea aceea, era un început al trupei de teatru, nu era o pedagogie clară. Lucrurile erau mult mai aproape de teatrul profesionist, ca stil. Adică actorii lucrau cu noi aşa cum lucrau regizorii cu ei. Ori eu, astăzi, nu lucrez cu copiii mei aşa cum lucrează un regizor cu mine. 

-Ponderea lor este mai mare...

-Da, au libertate mai mare, mult mai mare. Asta este şi ideea. Şi eu m-am format în timp, am învăţat să privesc altfel teatrul de adolescenţi decât teatrul profesionist. Şi să înţeleg faptul că, în primul rând, în teatrul pentru adolescenţi contează dezvoltarea lor. Şi manifestarea lor. Şi libertatea lor. Să înveţe să gândească. Să fie liberi să gândească. Să fie liberi să exprime o opinie. Să aibă o comunicare deschisă, să nu îşi pună bariere, să îşi înfrângă limitele. Deşi asta cu barierele şi cu limitele se făcea şi înainte, dar nu era musai un scop. Acum a devenit un scop. Lucrurile s-au clarificat. Cel puţin în mintea mea e foarte clar.

-Cineva ar întreba dacă nu e periculos, la această vârstă, să scape lucrurile de sub control. Mulţi spus că tinerii sunt deja prea entuziaşti şi, prin însăşi natura lor, fără limite. Cum controlezi zona aceasta?

-Nu este riscant, sub nicio formă! Sunt într-un mediu controlat, e un mediu pozitiv. Sunt încurajaţi să citească, să meargă nu doar la spectacole, ci şi la filme româneşti, de artă. Sunt încurajaţi să fie liberi în gândire. Nu îi încurajez să meargă în club şi să se dezlănţuie, eu îi încurajez să iasă pe scenă şi să se dezlănţuie. Să îşi exprime liber personalitatea, punctul de vedere, să fie siguri pe ei. Să fie mult mai încrezători. Cred că acesta este deficitul sistemului de învăţământ românesc. Ai senzaţia că le taie aripile, că am rămas – deşi nu am apucat foarte mult comunismul – în zona comunismului, în care acum este momentul să taci, părerea ta nu contează, trebuie să stai în banca ta, cuminte, să îţi vezi de carte şi atât. Ori teatrul şi toată această mişcare oferă o libertate şi mai mare.

(Trupa Drama Club, a Colegiului Naţional "A.T.Laurian" Botoşani)

"Cunosc atât de mulţi adulţi cărora le este frică să îşi exprime un punct de vedere, cărora le este frică de eşec"

-Cui îi este frică de adolescenţi? Cine se teme de o lume în care şcoala ar creşte tineri curajoşi? 


-Cred că multora dintre adulţi le este frică. Ei văd un fel de subminare a autorităţii. Mie copiii îmi spun Ella, dar asta nu înseamnă că ei mă respectă mai puţin pentru că nu îmi vorbesc cu dumneavoastră. E acelaşi lucru. Ei mă respectă, îmi respectă punctul de vedere. Nu în asta stă autoritatea. Şi autoritatea nu o impui, o câştigi. Respectul nu îl impui, îl câştigi. Şi dacă nu respecţi tu, nu ai cum fi respectat. Şi să nu uităm că ei vor fi viitorii adulţi. Eu cunosc atât de mulţi adulţi cărora le este frică să îşi exprime un punct de vedere, cărora le este frică de eşec. Care se tem să îşi exprime liber un sentiment fără să le fie frică de judecata celorlalţi. Ori mi se pare că trăim nişte handicapuri foarte mari. Iar aceşti tineri, din contră, sunt învăţaţi să aibă încredere în ei, să nu le fie frică să greşească. Acesta este primul lucru care se întâmplă în trupa de teatru: nu există să greşeşti, ci să încerci, să experimentezi, pentru că din orice ai de învăţat. 

-Am vorbit cu câţiva copii din Drama Club. Mi-au spus că foarte puţini din trupă dau la teatru, într-o generaţie. Că scopul lor nu este acela de a deveni actori...

-Eu am avut discuţii cu ei. De multe ori i-am întrebat dacă au simţit vreo diferenţă după un an de teatru în trupă. Au spus că se simt mai bine, mai încrezători. Îşi controlează mai bine emoţiile, chiar şi atunci când sunt scoşi la tablă. Acesta este cel mai simplu caz, cel mai evident şi cel mai clar. Dar ei se dezvoltă armonios. Au parte de foarte multe experienţe. Ei cunosc mulţi oameni pe care eu nici nu aş fi visat să îi cunosc vreodată, dar prin intermediul lor i-am cunoscut şi eu. Culmea că eu, cu trupa de teatru Drama Club – şi cu mare tristeţe spun asta – am avut o deschidere mult mai mare decât o am cu Teatrul Mihai Eminescu. Am ajuns la festivaluri importante. La cel mai mai mare festival internaţional, de la noi, de la Sibiu, am ajuns cu trupa de teatru de amatori, de liceeni, nu cu Teatrul Mihai Eminescu. Am avut acces la nişte festivaluri şi am făcut cunoştinţă cu nişte oameni pe care altfel nu aş fi avut cum să îi întâlnesc.


"Miracolul" şi copiii speciali!

-Ai participat anul acesta, la Amfiteatru, cu două trupe: Drama Club, a Colegiului Naţional "A.T.Laurian", şi "Miracol", a Liceului Special "Sfântul Stelian". Trebuie să spunem că în trupa "Miracol" au jucat copii cu dizabilităţi, pe care cu drag i-am numit "speciali". Şi că este pentru prima dată în istoria liceului când copiii speciali participă, într-un festival naţional de teatru, alături de cele mai bune trupe de adolescenţi din România. Cum ai lucrat cu ei? 

-Copiii speciali sunt fragili ca un glob de sticlă. Trebuie să ai mare grijă la cuvintele pe care le rosteşti, la tonul pe care îl ai în momentul în care trebuie să le atragi atenţia. Mi-a fost foarte greu la început. Imi era frica sa nu-i rănesc. Apoi am realizat că, odată ce intenţiile mele erau bune, nu aveam cum să greşesc. Copiii te simt, iar copiii speciali cu atât mai mult. Cred ca cel mai important este sa conştientizăm cu toţii că aceşti copii au nevoie de prezenţa noastră. Cel mai dureros este faptul că ei se simt marginalizaţi, daţi deoparte. De asta mi-am dorit mult ca ei să joace în cadrul Festivalului Amfiteatru. Mi-am dorit ca ei sa simtă ca sunt la fel ca toţi ceilalţi.


(Trupa Miracol, a Liceului Tehnologic Special "Sfântul Stelian")

-De un timp lucrezi şi cu cei mai mici dintre copii. O altă experienţă, care cere o cu totul altă abordare...

-Lucrul cu cei mici mi-a pus mai multe probleme decât aş fi crezut. Teatrul cu cei mici este un alt univers pe care abia am început să-l descopăr. Recunosc că, atunci când am dificultăţi în lucrul cu cei mici, apelez deseori la oameni cu mai multă experienţă. Mihaela Nistorică este unul dintre aceşti oameni.

 
Şi totuşi, ce se întâmplă la Botoşani şi nu se întâmplă în altă parte?

-Sunt materiale de presă în întreaga ţară care vorbesc despre faptul că, nu de ieri, de azi, două trupe de teatru din Botoşani sunt cele mai bune din ţară în teatrul adolescent. Nu o dată, nu la un festival, ci de ani buni. Cum simţi acest lucru? Cum simt copiii? 

-Cum simt copiii? Aici muncesc eu mult cu ei, să nu şi-o ia în cap şi să muncească foarte mult dacă vor să păstreze ştacheta sus. Muncesc mult cu ei să se bucure de prezenţa pe scenă şi de ce se întâmplă acolo, să nu pună ca target premiile, pentru că apoi, dacă nu iau premiu, sunt dezamăgiţi. Când îi văd supăraţi munca mea este şi mai asiduă, să îi fac să înţeleagă că nu e important. Este multă discuţie pe seama premiilor în teatrul de adolescenţi. Unii spun să fie, alţii să fie scoase. Eu am ajuns în postura în care mă bucur pentru un premiu în măsura în care ştiu că pentru copii înseamnă ceva, o recunoaştere a muncii lor, ştiu că şi conteaza de multe ori şi pentru liceu, şi pentru părinţi. Pe mine premiile nu mă mai încălzesc pentru că deja  sunt conştientă de valoarea noastră, şi a Dramei, şi a Atelierului de teatru. Sunt conştientă că suntem buni. Scopul meu a devenit altul. Nu să câştig premiu, scopurile mele s-au clarificat. Dacă mă întrebai acum cinci ani răspunsul meu era diferit. Acum ştiu că ceea ce fac este foarte bine pentru că o văd în copii. 

-Şi totuşi, ce se întâmplă la Botoşani şi nu se întâmplă în altă parte?

-Mulţi îmi pun întrebarea asta! Ce se întâmplă în ţară? De ce la Botoşani şi nu în altă parte? Poate că aici e mai uşor să ţii trupa aproape. Să îi ţii pe copii mai uniţi. Oraşul nu este atât de mare, tentaţiile nu sunt atât de multe, în Botoşani nu ai atât de multe lucruri de făcut încât să îi pierzi. Iar pentru ei Drama este chiar un fel de club, un loc de întâlnire. Cei mai buni prieteni ai lor sunt în trupă, ies împreună. Se creează astfel un univers aparte. În Bucureşti este mult mai greu să creezi un astfel de grup. Şi faptul că mai există o altă trupă la Botoşani este important! Eu am crescut şi am dus trupa mai departe pentru că mă uitam la cei de la Atelierul. Când eram în liceu, eu tot timpul mă uitam la ei: de ce au ajuns acolo şi noi nu ajungem? Trebuie să ajungem şi noi la acele festivaluri! Şi uite aşa, tiptil-tiptil, am ajuns şi noi să fim la un nivel mai înalt. Pentru mine a fost foarte important că am văzut-o pe Lenuş în acţiune, ca să zic aşa, şi Atelierul de teatru, am ţinut aproape şi am crescut şi eu uitându-mă la ei. Am învăţat foarte mult.

-Două trupe prietene?

-Eu cu Lenuş suntem prietene, copiii sunt prieteni, se înţeleg, dar de multe ori se simte în aer o atmosferă de competiţie. Pe de o parte. Pe de altă parte, de multe ori, când câştigă Atelierul, îi aud spunând: "Nu are importanţă, premiul merge la Botoşani! E bine!". Mă mândresc de fiecare dată cu Atelierul de teatru! 


"Am nevoie să ştiu că oamenii vor ca în Botoşani să existe teatru!"

-La final, să ne întoarcem pe scena Teatrului Mihai Eminescu. Iată, lucrul cel mai frumos care se întâmplă este că au început să mai vină la Botoşani regizori, că apar spectacole care ies din obişnuitul teatrului. De ce sprijin mai aveţi nevoie?

-Eu, actriţa Ella Nistor, am nevoie de sprijinul botoşănenilor, de sprijinul comunităţii. Am nevoie să ştiu că oamenii vor ca în Botoşani să existe teatru. Am nevoie să ştiu că oamenii îşi doresc să vină la spectacolele de la teatru. Avem spectacole, sunt locuri. Simt nevoia ca oamenii din Botoşani să se trezească şi să îşi dorească în Botoşani cultură. Este şi situaţia Filarmonicii. Este situaţia culturii în general în Botoşani. Oamenii trebuie să conştientizeze ce au de valoare, o valoare pe care alţii şi-o doresc. Suceava tocmai şi-a deschis teatru. Cât de mult şi-au dorit asta! Noi îl avem: avem instituţie, avem spectacole, avem colectiv. Avem nevoie şi de susţinere. 
  

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

ENESCU 136. Cultura de partid și stropșeala gratuită

Vineri, 18 August 2017
1653

În urmă cu 136 de ani, pe 19 august 1881, se năștea la Liveni George Enescu. Geniul care și-a venerat mama, casa, pământul. Românul care și-a părăsit țara în 1946, o ...

FIXEUR, filmul de care România are astăzi nevoie!

Vineri, 18 August 2017
353

"Fixeur" e viu. Un film care iese din tiparele peliculelor românești - care agresează vizual și psihic prin prim-planurile griurilor comuniste, prin zgomote de fond asurzitoare. Fil...

INTERVIU - "Nu impunem nimănui ce anume să voteze, ci dorim ca toți cetățenii să își spună punctul de vedere!"

Duminică, 13 August 2017
1305

Nicicând familia nu a fost mai aprig disecată, mărunțită, siluită sub lupa intransigentă a cetățeanului. Un demers al Comitetului National de Initiativă Cetățenească, susținut de Co...