EUSEBIU CRISTIAN TOMA: "Dumnezeu nu ne dă ce nu putem duce. Dacă ne-a luat vederea cu siguranţă ne-a dat altceva" FOTO, VIDEO

EUSEBIU CRISTIAN TOMA: "Dumnezeu nu ne dă ce nu putem duce. Dacă ne-a luat vederea cu siguranţă ne-a dat altceva" FOTO, VIDEO
"Când ochii mi-i închid ei văd mai bine", spune William Shakespeare în debutul Sonetului 43. Prea des ni se întâmplă să veghem cu ochii larg deschişi fără a vedea frumuseţea lumii, să pândim "clipa cea repede ce ni s-a dat" ca şi cum de ea şi numai de ea ne atârnă fericirea, împlinirea, viaţa.

Ce am fi noi, cei ai fiecărei zile, fără vedere, fără auz, fără glas? Cum ne-am mai găsi sufletul, cum am mai prăbuşi în lume chinurile, neajunsurile, lacrimile? Cum ar fi ca, măcar câte un ceas, să vedem doar partea frumoasă a aproapelui nostru, să auzim doar glasul celor care ne învaţă cum să fim buni, să glăsuim numai în cuvinte alese?  
 
Am cunoscut zilele trecute un om. Ghiduş, luminos, într-un echilibru interior care revarsă în afară sclipiri de frumuseţe umană. Privindu-l pe Eusebiu Cristian Toma, toate prejudecăţile lumii despre nevăzători se prăbuşesc spectaculos, asemenea unui joc de domino, una câte una şi definitiv... "Ochii sunt orbi când sufletul e ocupat cu altceva", spunea Syrus, însă la Eusebiu sufletul este însăşi vederea. Din astă pricină el vede mai mult decât noi, el simte mai frumos decât noi. Pentru că, aşa cum îi place să spună, Dumnezeu i-a luat ceva, dar i-a pus în loc înzecit.

Iar noi, cei ce ne socotim întregi, ar trebui să învăţăm că viaţa are numeroase perspective pe care noi, văzătorii, nici măcar nu le bănuim. Pentru că trăim în primul gând, în prima părere, în primul văz. Greu ne mai lăsăm purtaţi de imaginaţie, de al doilea gând, de vederea departelui îndrăzneţ.
   
Alături de Eusebiu, căruia îi vom spune Sebi, aşa cum îi zic prietenii, se află un om care ştie să privească viaţa în faţă şi să îi şi zâmbească. Mihai Toma este un tată fericit cum rar vezi în zilele noastre. Tatăl unui adolescent de aproape 19 ani, nevăzător.

Sebi poate fi o victimă a sistemului sanitar românesc. Poate fi un învins de soartă. Sau un număr în statisticile atât de stufoase ale statului român. Nu este nimic din toate acestea. Pentru că, dincolo de nevedere, Sebi se simte un om împlinit. Care îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ce i-a dăruit, nu pentru ce i-a luat.  



Eusebiu Cristian Toma iubeşte muzica şi o transmite publicului prin instrumentele sale: fluier, caval, clarinet, cimpoi. Este singurul botoşănean care cântă la cimpoi, un instrument dificil, dar atât de provocator! În urmă cu o săptămână, obţinea Trofeul Festivalului "Inimi la unison". Sâmbătă, la Festivalul "Satule, mândră grădină", de la Bucecea, un juriu profesionist şi exigent i-a conferit Premiul I.


Pruncul nevăzător care luminează casa!

Ce înseamnă Sebi pentru Mihai Toma? Chipul tatălui privindu-şi fiul înfloreşte într-un zâmbet ce pare să cuprindă încăperea cu totul. "Sebi, în viaţa mea şi a soţiei mele, înseamnă totul, pentru el muncim, el e pe primul loc, întâi ne gândim la binele lui, apoi la noi".

Sebi este singurul copil. Născut pe 10 iulie 1997. În urmă cu doar un an, în 1996, familia Toma pierdea primul copil. "Am mai avut un copil care a murit la o lună şi jumătate de la naştere, de comoţie cerebrală. La un an şi ceva s-a născut Sebi. Soţia lucra pe tramvai atunci, era nou angajată şi nu a putut să îşi ia concediu medical, probabil nici nu era vindecată după pierderea primului copil, plus stresul, problemele... Aşa a fost să fie... aşa a vrut Dumnezeu", încheie Mihai Toma, iar Sebi se grăbeşte să îşi susţină părintele: "Asta am vrut să spun şi eu. Aşa a vrut Dumnezeu!".
 
Cum au aflat că vor avea un copil nevăzător? "Noi, părinţii, ne-am dat seama. El a fost născut prematur, la 7 luni, totul a decurs bine până la vârsta de 5-6 luni când a început să stea în fund şi să se joace cu jucăriile. Atunci ne-am dat seama că nu vede. Am mers la medicul specialist. Până atunci nici un medic nu ne-a spus nimic. Nu ştiu dacă era normal. Am mers la medic săptămânal...", se întreabă Mihai Toma, dar fără încrâncenarea celui care aşteaptă răspunsuri ce nu mai au la ce să îi folosească.

S-a născut la 7 luni. A stat la incubator. Un incubator defect care i-a distrus retina. Diagnosticul corect, dezlipire de retină, a venit prea târziu şi după drumuri nesfârşite prin spitale şi prin comisii, plus două operaţii!

"Când am văzut că are probleme, am mers la medic. Medicul a spus că aşa sunt prematurii, abia pe la 3 ani îi va ajunge pe ceilalţi. Noi nu am fost de acord cu explicaţiile, am cerut să mergem la un specialist. La Iaşi a fost operat prima dată la 10 luni şi jumătate, de către un prof.dr.univ., care a spus că diagnosticul e cataractă congenitală". Sebi ascultă liniştit şi intervine acolo unde crede că lucrurile trebuie spuse mai clar. Chiar şi mai răspicat. Ca acum: "A mers pe o pistă greşită!".

Medicul de la Iaşi, cel mare profesor universitar doctor, l-a operat dar... operaţia nu a reuşit. Copilul a fost supus unei noi intervenii, peste jumătate de an. Tatăl rememorează anii de atunci. "A doua oară ni s-a spus că operaţia a reuşit, totul va fi bine, că îşi va recăpăta vederea. Mergeam periodic la control. Curios este că acel medic prof.univ. nu a văzut, în timpul operaţiei, că Sebi are probleme cu retina. Am ajuns la vârsta de 3 ani la Spitalul Militar de la Bucureşi şi abia acolo am aflat diagnosticul corect: dezlipire de retină, incubatorul a fost defect. Cu ochiul drept, cel operat de două ori, nu vede deloc, cu stângul zăreşte puţin umbrele, culorile dacă e lumină puternică".

"Şi fetele cum trec pe stradă...", punctează din nou ghiduşul de lângă părintele său.

Ar fi avut vreo şansă dacă - după ce incubatorul din spital a distrus vederea unui prunc născut prematur, dar sănătos - ar fi dat peste medicii potriviţi? "Dacă imediat ce a ieşit din maternitate ni s-ar fi spus că are acest diagnostic, da, ar fi avut mai multe şanse. S-ar fi intervenit, în Belgia, cu laser, pentru refacerea retinei. Poate nu în totalitate, dar aşa am ajuns prea târziu. După 18-19 ani, ce am văzut că s-a schimbat, e că au numit un specialist pe zone, la noi este la Iaşi, şi prematurii sunt consultaţi obligatoriu la ieşirea din maternitate...", spune tatăl, şi oricât aş vrea să găsesc pe chipul său o cută de încruntare, chipul îi rămâne aşezat liniştit în acel zâmbet înflorit.

Sebi simte parcă şi îşi face loc în vorbă: "Mă simt un exemplu pentru ceilalţi. Nu concep acest lucru ca pe un dezavantaj! Această piedică este pentru mine un avantaj pentru a arăta lumii să pot fi exact ca ceilalţi".

Se mai întrezăresc şanse astăzi, după aproape două decenii? "În acest moment avem aşteptări doar de la evoluţia medicinei în viitor. Se lucrează în America, în laboratoare, pentru retină artificială, se fac experimente. Au fost trei cazuri în lume, dar nu au dat rezultate. Am mers în Italia, periodic mergem la o clinică privată din Bucureşti, ţinem legătura cu o echipă de medici foarte bună. Îl consultă, purtăm discuţii, mai aflăm noutăţi". Pentru familia Toma, trecerea timpului înseamnă evoluţie, speranţă, o zi, un an, chiar şi o veşnicie, mai aproape de vedere.  Dar ea va veni!


"Trebuie să ai răbdare, să găseşti şi să te foloseşti de ceea ce ai primit, nu de ce ai fi vrut să primeşti"

Cu toate acestea, Sebi nu este supărat pe nimeni. "Pur şi simplu mă gândesc că aşa a fost să fie. Cum am spus şi mai devreme, eu concep situaţia mea drept o şansă ca să arăt lumii că, în ciuda dizabilităţii mele, pot să mă consider un om normal. Şi dacă Dumnezeu îţi ia ceva, îţi dă altceva. Numai că trebuie să ai răbdare, să găseşti şi să te foloseşti de ceea ce ai primit, nu de ce ai fi vrut să primeşti. Eu cred că am primit darul de a exprima ceea ce simt eu, ceea ce gândesc eu, prin intermediul muzicii şi al teatrului, pe care l-am descoperit de curând. Dar prin muzică simt că transmit cel mai mult ceea ce simt".

Acum Sebi este major. Spre deosebire de alte familii, unde părinţii îşi lasă copiii să facă ce vor pentru că au 18 ani, la el nu e aşa. Chiar dacă se simte responsabil. "La 18 ani a fost un pic emoţionant gândul că am devenit major, dar singurul lucru pe care pot să îl fac în plus, la 18 ani, este că pot să intru la închisoare", spune şi fruntea parcă se aruncă brusc în sus, ca a unui om mare.

Părinţii sunt aproape ca şi până acum, vor fi şi în continuare. Tatăl confirmă. "Noi suntem trei prieteni buni. Discutăm orice subiect, îl dezbatem, nu avem secrete, nu ne minţim. Avem o satisfacţie în plus faţă de alţii, pentru că chiar dacă ştie că va fi certat – stresul e mare, mai avem şi subiecte cu tonalitate mai dură, dar ne cerem scuze reciproc - chiar dacă ştie că noi nu putem şti chiar tot, el fiind la Tg.Frumos, ne spune adevărul. Asta ne încurajează şi ne face să fim prieteni. O prietenie cu minciuni nici nu se poate".


Echipa câştigătoare!

Nu au cedat niciodată. Au luptat alături de fiul ca o echipă învingătoare. Abia când Sebi a împlinit 8 ani i-au făcut certificat de handicap, pentru că mama trebuia să stea mai mult alături de el, să îl ducă şi să îl aducă de la şcoală. "Primele două clase le-a făcut la o şcoală normală din Botoşani, la Şcoala 8. Liniam spaţii mai mari cu markerul, trăgeam la xerox, am dus veioză la şcoală... Aşa a învăţat el să scrie şi în negru, ştie alfabetul, ştie să citească...", povesteşte tatăl, iar Sebi îşi aminteşte primii ani ai cititului. "Cu cititul era mai greu! Eram vreo 20 şi ceva în clasă, eu pe la sfârşitul catalogului. Şi memoram ce citeau ceilalţi până la mine... Învăţam lecţiile pe de rost şi când îmi venea rândul spuneam lecţia... La citit mai fentam, dar la scris trebuia să joc cinstit".

A fost un copil căruia i-au plăcut provocările. Asculta desenele animate la televizor şi apoi le cerea părinţilor să caute personajele, să îi cumpere jucăriile pentru a le pipăi. "Era un robot cu patru braţe, am ajuns tocmai în metro la Suceava ca să îl găsim". Desena mult, îi ruga pe părinţi să îi descrie personajele şi el le desena pe foi, apoi îi ruga să le decupeze.

Din clasa a III-a a mers la şcoală la Liceul Special "Moldova" din Târgu Frumos. Părinţilor li s-a spus că, cu cât trece timpul, copilul poate pierde simţul tactil la degete şi va avea dificultăţi la învăţarea alfabetului Braille. "O şcoală foarte bună în Târgu Frumos, în ultimii ani au evoluat şi condiţiile... Suntem ocupaţi tot timpul. Spre deosebire de alte şcoli pentru persoane cu deficienţe de vedere din ţară, la noi se organizează şi ieşiri, parteneriate cu şcolile normale, socializăm, învăţăm că în ciuda deficienţelor noastre putem socializa oricând cu persoanele normale. În alte şcoli nevăzătorii se gândesc ce vor face când vor ieşi în lume, cum vor comunica cu ceilalţi, cum vor reacţiona... Noi am fost crescuţi după alte criterii, mulţumesc lui Dumnezeu, ne putem integra în societate fără să ne gândim eu ce fac, că nu văd? Suntem la curent cu toate posibilităţile", spune Sebi şi, pentru prima dată, îl văd serios.

Este în clasa a XI-a. Ce va face după terminarea liceului? "Mi-aş dori să urmez Conservatorul şi să intru într-o formaţie renumită cum ar fi Rapsozii Botoşanilor. Dar sunt planuri cam mari deocamdată. Să mai cresc vreo câţiva centimetri, ca să pot ţinti mai sus. La noi, cu muzica, avem altfel de partituri cu alfabetul Braille, sunt alte semne, eu trebuie să o iau de la zero cu definiţii, semne, note, cu octave, game...".


...la început au fost tobele!

De mic a simţit că este făcut pentru muzică. A început cu o orgă de jucărie, pe la 8-9 ani, pe care a primit-o de la un verişor. Înainte de asta, îi cumpăraseră părinţii nişte tobe şi bătea toată ziua, ţinea ritmul cu artiştii de la televizor. După orgă a venit fluierul, apoi clarinetul, cavalul, ocarina...

"După ce am primit orga, au vorbit părinţii cu domnul Laurenţiu Palade. Am învăţat un pic, mi-a arătat câteva note, am început cu cântece uşoare, aveam buline lipite pe anumite clape. Domnul profesor a văzut că prind notele şi le memorez, pentru că altă metodă nu aveam pe atunci pentru a reţine. Pe la 11 ani mama şi tata au spus că le-ar plăcea să cânt la fluier. Am cumpărat prin domnul Mitică Ştefan, după ce am dat comandă la Bistriţa. Am vorbit cu domnul profesor Enciu Ioan de la Palatul Copiilor din Botoşani, am început uşor-uşor pe note. Cu fluierul a fost motivaţia mea pe acest domeniu, pentru că apoi am continuat numai pe instrumente de suflat, mi-a plăcut cum lucram cu domnul profesor. La 12 ani am luat clarinetul, uşor-uşor la caval, ocarină...".

Şi cimpoiul! Povestea cu cimpoiul a venit de curând, la Brăila, unde l-a ascultat cântând pe un fost coleg al lui, Alexandru Cozaciuc, la concursul naţional pentru persoane cu deficienţe de vedere "Ion Blăjan". "Cimpoiul a fost ceva deosebit. Mi-a plăcut sunetul, juriul apreciază mult, lumea este mirată. Cimpoiul este un instrument mai rar. Are deosebit timbrul, trebuie să sufli în el ca să cânţi apoi. Îl menţii într-o anume cantitate de aer. Am încercat tocmai pentru că e ceva deosebit. La prima apariţie în public a cimpoiului am câştigat şi primul trofeu, pe 14 mai, la Festivalul Inimi la unison".

Sunt foarte puţini meşteri în ţară care construiesc aceste instrumente. În zona Botoşani, Sebi este singurul care cântă la cimpoi. E şi greu de cântat, dozajul de aer este foarte dificil, dacă sufli prea tare se opreşte, dacă sufli prea încet nu se aud notele bine. "Spunea domnul profesor Enciu că e ca atunci când conduci o maşină, trebuie să îi simţi ambreiajul, pedala, când pui frână...", intervine tatăl, iar Sebi se grăbeşte să puncteze din nou: Pentru mine este o provocare, un pas în faţă.

Cu toate acestea, instrumentul principal, pe care vrea să se perpecţioneze, este clarinetul. "Pot cânta toate tipurile de muzică pe el. Dar pe viitor mi-aş dori să cânt şi la alte instrumente, poate flautul... Este provocator, şi naiul este provocator...".

Simte publicul ca pe un prieten, chiar dacă nu îl vede. "Îl simt prin aplauze, prin felul în care se manifestă, înţeleg dacă a reuşit să preia mesajul pe care l-am transmis eu. Se simte acest lucru, când publicul aplaudă am şi eu altă stare de spirit".
Merge foarte des în festivaluri, la concursuri. Câştigă premii, primeşte aplauze, strânge mâini şi adulmecă fericiri. "E o experienţă nouă de fiecare dată, un mod de a interacţiona cu alţi oameni prin intermediul artei. Şi premiul este un pas înainte, o motivaţie. Părinţii îmi spun că nu contează ce premiu iau, contează să mă vadă lumea, să apar în public, pe scenă... Ştiu că am fost acolo, am transmis mesajul meu, am apărut pe altă scenă, alţi oameni m-au văzut. Asta contează pentru mine. Aşa am fost educat".

Este mulţumit şi împlinit. Pentru că muzica lui vorbeşte prin el, pentru că vede publicul prin ochii sufletului. Dacă ar trebui să ţină un discurs în faţa unei săli întregi despre ei, nevăzătorii? "Dacă aş fi în perioada sărbătorilor pascale, le-aş spune "Hristos a înviat". Aş aştepta să mi se răspundă cu "Adevărat a înviat". Apoi aş continua explicându-le oamenilor că noi, ca persoane nevăzătoare, avem un avantaj că putem transmite lumii ceea ce simţim noi, emoţii, trăiri, exact cum fac alţii. Prin intermediul artei noi suntem egali cu persoanele care văd, care se consideră normale. Aş explica în primul rând prin dovezi, nu doar prin teorie. Avem atâtea celebrităţi la noi în ţară, de exemplu George Nicolescu. O dovadă vie că noi, nevăzătorii, putem fi exact ca cei care văd. Dumnezeu îţi ia ceva dar îţi dă altceva în schimb. Dacă nu ai vedere, ai în schimb simţurile mai dezvoltate, ai altă concepţie despre viaţă, despre oameni. Şi eu, şi persoanele care apărem pe scenă încercăm să facem ceva, să arătăm că putem fi egali prin ceea ce facem, nu prin faptul că doar dăm din gură, ca în politică. Le-aş explica toate aceste lucruri. Într-un minut le-aş cânta un pic, ca să nu fie doar teorie".


"Lasă-l în pace, că e nevăzător!"

I s-a întâmplat să mai audă şi răutăţi. Nu se supără. "Răspund cu ironii. Nu mă supăr, nu m-aş plânge acasă, nu aş acuza pe nimeni de discriminare. Prin ironie asta fac, arăt că pot fi şi eu ca oricine".

E discriminarea un scut după care se ascund prea mulţi în zilele noastre? Sunt momente în care e mai simplu să spui: sunt discriminat decât să încerci să depăşeşti un obstacol? "Din păcate, da. Vorbind pe domeniul meu, da, sunt situaţii în care aud: Sunt nevăzător, nu pot! Sau: De ce îmi spui mie că sunt nevăzător? Sau: Înţelege că sunt nevăzător! De exemplu se aşază pe un pat, pe o telecomandă, pe un telefon. Se spune imediat: Lasă-l în pace, că e nevăzător! Dar oare nu putea şi el să pună mâna înainte să se aşeze şi să verifice? Sunt mulţi care se ascund sub masca asta în loc să lupte. Mă afectează într-o anumită măsură, dar pot înlocui cu altceva, cu ceea ce ştim noi să facem, cu ambiţie, cu speranţă şi cu credinţa în Dumnezeu, cu gândul că Dumnezeu nu ne dă ce nu putem duce. Dacă ne-a luat vederea cu siguranţă ne-a dat altceva, trebuie doar să aflăm ceea ce am primit".

Se bazează mult pe Dumnezeu şi pe faptul că ceea ce primeşte are un rol anume în viaţa sa. Îl ajută să treacă mai uşor peste probleme. "Credinţa în Dumnezeu m-a ajutat de multe ori şi cu siguranţă mă va ajuta în viaţă, în anumite perioade. Mă gândesc, dacă nu pot trece peste, încerc pe dedesubt! Poate apoi încep şi să zbor, să iau Conservatorul, să iau avionul... Pur şi simplu mă ajută să temperez anumite conflicte, să îmi spun că mereu lucrurile se întâmplă exact cum trebuie să se întâmple. Dacă am avut pană la maşină şi nu am putut ajunge undeva, poate dacă mă urcam aveam un accident... Învăţ să fiu mai calm, mai temperat, pentru că eu sunt un tip mai vulcanic. Concepţia despre Dumnezeu e din familie, aşa am fost educat".

Nu uită să le mulţumească părinţilor şi tuturor profesorilor care l-au sprijinit. Are un cuvânt bun pentru fiecare, un gând de recunoştinţă sinceră.

"Nu o să uit niciodată părinţii, nu o să-l uit niciodată pe domnul profesor Enciu Ioan, care mi-a dat aripi în acest domeniu al muzicii cu instrumente de suflat, în special pe toţi îndrumătorii mei, domnul Laurenţiu Palade, domnul Florin Vecliuc, cu care mai lucrez la orgă, m-au ajutat toţi şi nu m-au descurajat nici când eram mai mic şi nu credeam în mine. Familia şi îndrumătorii mei, cadrele didactice, doamna profesoară de la şcoală, de muzică. Domnu Mitică Ştefan, tot un sprijin. M-a încurajat la Taraful Entuziaştii format din nevăzătorii din Botoşani, a spus mereu Bravo, chiar dacă mai greşeam mă bătea pe umăr şi spunea lasă, data viitoare o să iasă mai bine! Şi domnul preşedinte Tupiluş, care a fost la noi la nevăzători, la Botoşani, acum e la nevăzători pe ţară, reprezintă un model pentru mine, pentru că este un om care are ceva de spus în societate, indiferent că vede sau nu vede, e un luptător, exprimă egalitatea dintre oameni, indiferent de dizabilităţi".


"O să zâmbesc la fel de mult, fie că o să mă operez sau nu!"
 
Tatăl îşi doreşte pentru fiul său un viitor sigur, dar mai presus de toate ştie că Sebi are nevoie să îşi poată câştiga existenţa. "Domnul Enciu îl îndrumă spre visul nostru, acela de a fi cunoscut, de a deveni un interpret de valoare, să îşi poată câştiga existenţa singur. Asta ne dorim. Trăim cu speranţa că într-o zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va face o minune şi se va îmbunătăţi vederea. Măcar cât să se poată descurca singur, să meargă la piaţă".

Un vis atât de greu de atins? Un viitor pentru care merită să lupţi, dar pentru Sebi viaţa se trăieşte zi de zi, clipă de clipă. El cântă acum. El simte astăzi, aici, în clipa prezentă. Este fericit şi nu sunt deloc vorbe îndrăzneţe, de bravadă. "Sincer, o să zâmbesc la fel de mult, fie că o să mă operez sau nu. De multe ori m-am gândit că, dacă vedeam mai bine, poate era altfel, cu ispitele astea din ziua de azi... Fetele, cluburile... Nu cred că mai eram eu ce sunt acum".     

Ştie că Dumnezeu îi este alături. Că i-a fost de la început, când a decis că pruncul Eusebiu Cristian are o misiunea importantă: să bucure oamenii prin muzică!

"Când sunt într-un loc sfânt, respectat, simt o linişte divină, o pace sufletească, o împăcare cu mine, simt că Dumnezeu e mult mai aproape de mine şi simt că printr-un singur gând pot să transmit ce simt eu. Transmit şi aşa, dar în acel moment, când fac un sacrificiu să ajung într-un anumit loc, cum a fost la Prislop, parcă mă mângâie Dumnezeu cu trei degete, nu numai cu două...".

Sau cu toată mâna...

"Poate cu toată mâna, deşi nu cred că merit eu atât!", şopteşte şi ghiduşia se preface brusc într-o cuminţenie soră cu emoţia.  

Eusebiu Cristian Toma nu ne dă lecţii. Dar ne aminteşte în fiece clipă că viaţa trebuie trăită cu ce ţi-a dat Dumnezeu, nu plânsă din pricina a ceea ce nu ţi-a fost dat!    
 

 


 
 
       
       

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

La mulți ani, Cristian Simionescu - Un Cetățean de onoare al Poeziei!

astăzi, 09:00
353

Cristian Simionescu, fiul unor invatatori din Hlipicenii Botosanilor, reprezinta pentru multi tineri modelul de scriitor venit din timpurile literaturii de aur, din intelesurile profunde ale cuvantulu...

Power to the Poster – concurs de afișe activiste

Joi, 20 Iulie 2017
104

Ești designer sau ONGist, înscrie-te până pe 7 august în competiția pentru cel mai bun afiș activist! Ne dorim să surprindem relația dintre problemele lumii inconjurătoare, co...

LA MULȚI ANI! Botoșăneanul care conduce "pieile roșii" din Forțele Navale Române împlinește 55 de ani!

Duminică, 16 Iulie 2017
2434

Din anul 2009, la comanda Centrului de Instruire, Simulare şi Evaluare al Forţelor Navale Române se află un botoșănean. Este vorba despre comandor Tiberiu Istrate, care pe 18 iulie îm...