Cu pictorul CORNELIU DUMITRIU despre artă și responsabilitate: "Am senzația că trăiesc într-un oraș frumos, dar cultural mai puțin"

"Poți să faci o expoziție de kitsch-uri numită expoziție-kitsch, dar nu să permiți prezența, ca fiind opere de artă, a unor kitsch-uri. Dacă mai avem un dram de orgoliu pentru orașul nostru, despre care spunem că este un oraș al culturii, să privim cu atenție aceste lucruri și cu foarte multă responsabilitate..."

Cu pictorul CORNELIU DUMITRIU despre artă și responsabilitate: "Am senzația că trăiesc într-un oraș frumos, dar cultural mai puțin"

CORNELIU DUMITRIU
Foto: Știri.Botoșani.Ro

Pentru a doua oară, pictorul Corneliu Dumitriu va expune la Pavilionul de Artă București – Art Safari, organizat de Fundația Centrul Cultural Art Society. Este cel mai mare eveniment de artă din România, cu zeci de mii de vizitatori, și se desfășoară în perioada 19 mai – 18 iunie.

Un concept nou, o provocare pentru artiști, un experiment aflat la a treia ediție. În 2017, Art Safari va sta sub semnul Centenarului Luchian, organizatorii marcând astfel un secol de la moartea pictorului născut la Ștefănești (1916 – 2016).

Singurul botoșănean prezent la Art Safari este pictorul Corneliu Dumitriu. Înainte ca lucrările să fie ambalate cu grijă și transportate spre București, artistul a acceptat să ne vorbească despre artă, creație, condiția artistului, dar mai ales despre ce înseamnă a privi, a percepe, a asuma un statut de iubitor de frumos.

O discuție pe care o așezăm – spre folosul cititorilor noștri iubitori de artă – la rubrica Timpul meu liber


"Pictura trebuie să înnobileze, să ducă rasa umană către niște culmi care îi sunt hărăzite!"

-Domnule Corneliu Dumitriu, vă propun să începem discuția noastră de la Art Safari 2017, un experiment cultural ce ne amintește, parcă, de marile expoziții de artă din interbelic...

-Așa este, ca experiment artistic este ceva nou pentru România, ceva foarte occidental chiar și pentru Europa, într-un fel. Ideea este de a aduce artiști valoroși care să fie expuși pe o perioadă limitată de timp și să creeze un eveniment care să devină emblematic pentru arta contemporană din România.



-Specific acestui concept este și faptul că se readuc în circuitul urban spații pierdute cumva, obiective culturale uitate.

-De fiecare dată au găsit o altă locație, anul trecut au fost pe Lipscani, într-un fel de fost Palat al Culturii din București, și a fost foarte interesant. Anul trecut am participat cu 16-17 lucrări și am vândut mai bine de jumătate. Am fost fericit pentru că inițial am avut emoții. Eu venit de la Botoșani, acolo galerii din străinătate, case de licitații din București. Este foarte complexă manifestarea. Dar m-am liniștit repede. Deși a fost foarte solicitant pentru artist! De exemplu, acolo unde eram eu, în fiecare moment erau cam 15 persoane care se schimbau la câteva minute, o coadă mare ca la Luvru pe Lipscani. Din punct de vedere al vizionărilor, trebuia să ai nervii foarte tari, să răspunzi la toate întrebările. Bineînțeles că eu, ajutat un pic și de simțul umorului, găseam cele mai trăsnite explicații uneori. Începeam să râd la final, spre surprinderea ascultătorilor, care credeau că sunt foarte serios...

-Ca să mai adăugăm o imagine despre Art Safari: anul acesta este vorba despre un spațiu expozițional de 7000 de metri pătrați. Un spațiu foarte generos, cu multe galerii invitate, pictori numeroși. Cum vă regăsiți în această imensitate artistică?

-E o provocare, din momentul în care ești selectat. Anul acesta un belgian este curatorul acestei manifestări (Wim Waelput, nota red.). Sunt și spații dedicate copiilor, există și un nivel dedicat tinerilor până în 30 de ani, participarea nefiind permisă decât prin galerii în cazul acestora. E un format diferit față de anul trecut și un pic mai scump, pentru că participarea se plătește.


"Mesajul, când este clar, coerent, clar, cinstit, devine și convingător"

-Este o expoziție dinamică, artiștii se schimbă la o săptămână-două...

-Eu am două spații, pentru două săptămâni. M-am pregătit mai bine decât anul trecut. Este important să tratezi cu profesionalism un astfel de eveniment. Eu înțeleg prin artă și un fel de profesionalizare a creatorului, adaptarea lui la piața de artă, la condițiile în care cineva să dea bani pe tine, să te țină pe perete, să dorească, să simtă că primește o satisfacție de la tine. Sub raportul acesta am început, vreau - nu vreau, să devin foarte conștiincios. Asta nu înseamnă că lucrez pe placul lumii, dar țin cont și de celălalt. Mesajul, când este clar, coerent, clar, cinstit, devine și convingător.

-Este vreo diferență între publicul vizitator, foarte interesat de artă ca privitor, și potențialul cumpărător?

-Am avut cumpărători din diverse zone, de la profesori universitari, oameni care lucrează în București și au venit special să vadă târgul, oameni care au simțit nevoia să cumpere văzând ceea ce am expus și care discută cu artistul. Pentru că este foarte important – mai ales astăzi, când sunt foarte multe improvizații, copii - prezența artistului în galerie este și o garanție că lucrarea este autentică, este adevărată.

-Cum este celălalt public, privitorul? Va deveni și cumpărător în final?

-Există întotdeauna omul care este hărăzit să plece cu lucrarea ta. Eu mereu zic în glumă că, dacă s-a născut cel care trebuie să o cumpere, va fi cumpărată, dacă nu… Eu beneficiez de un statut special, în primul rând am lucrat cu foarte multe galerii. Ca să lucrezi cu o galerie trebuie să fii foarte conștiincios, nu trebuie să fii încrezut, să ceri cât nu face…

-Ce presupune a fi serios cu o galerie?

-Să te duci cu lucrări bune, să nu ai ifose, mofturi mai mari decât prevede calitatea ta de om, de artist, de reușita ta. Orice artist are un anumit nivel, de care este conștient sau nu, care se raportează la nivelul pe care îl comportă el și crede că acolo este maximul ajuns. Or, deasupra acelui nivel există un alt nivel, care întotdeauna trebuie depășit. Colaborarea cu galeriile te ajută să înțelegi cum poți rezista. Voi face o afirmație care va surprinde. Eu am stricat multe colecții, am profitat de faptul că am intrat în Uniunea Artiștilor Plastici din România - uniunea adevărată, precizez, pentru că sunt mai multe - și am avut acces la galeriile uniunii, erau atunci în București vreo 7. Am expus lucrări mari, ajunsesem la cote impresionante, puteam să cumpăr cu două lucrări de Dumitriu un Grigorescu, de exemplu. Era după Revoluție, lumea încă nu își echilibrase sistemul de valori. Străinii descoperiseră o anume diferență între România epocii comuniste și ce se întâmpla în Europa, și nu neapărat în sensul rău al cuvântului. Încă se mai păstrase la noi ceea ce în Occident dispăruse. Eu am venit cu lucrări mari. La început plecam la București cu patru lucrări și veneam cu trei acasă. Apoi mă duceam cu patru și veneam cu una. Sau cu cinci și veneam cu una. După aceea mă duceam cu cinci și nu mai veneam cu nici una. Acea epocă a fost din plin, pentru mine, un fel de exercițiu permanent cu care m-am salvat cumva. Eram încă tânăr și posesorul unei energii deosebite.

-Energie pe care o păstrați și astăzi…

-Am spus întotdeauna că arta este făcută datorită unui surplus energetic, iar omul are o singură energie pe care o folosește într-un singur fel și o epuizează. Când energia este dirijată către artă se simte, obiectul acela devine viabil, devine încărcat cu iubire, cu forță, cu lumină, cu imprevizibilul numit creație. Toate lucrurile astea sunt datorate energiei pe care o posezi. Și cu cât consumi mai multă energie – e ca în arte marțiale – cu atât primești mai multă energie. De aceea o lucrare făcută din plictiseală, făcută din ură, nu se va apropia cum trebuie de om. După mine, pictura trebuie să înnobileze, să ducă rasa umană către niște culmi care îi sunt hărăzite și pe care noi le cam uităm.


"În tine există sublimul. Trebuie să-l găsești!"

-Ce aduce nou Corneliu Dumitriu la Art Safari? Pentru că, de câțiva ani, parcă explodează din creația dvs. tot alte și alte idei, tot alte și alte zboruri.

-Eu mereu m-am gândit să nu mă plictisesc eu, în primul rând, pentru a nu îi plictisi pe ceilalți. Am avut o rigoare specială în a-mi construi drumul, considerând că cel mai important pentru un artist este să se caute pe sine, în sinele său, nu bătând la ușa altora, nu furând de la alții, nu interpretând, nu trișând. În tine există sublimul. Trebuie să-l găsești și trebuie să pornești de fiecare dată de la zero. Orice tablou începe de la zero. Și da, riști să îl câștigi, riști să îl pierzi. Nu e garantat nimic. Starea de lucru este o stare în care pornești într-un fel de necunoscut pe care tu îl luminezi ușor, îl stăpânești după aceea și care vine către tine și din tine ca și cum ar fi începutul lumii, după cum spunea un prieten care a murit, Vasile Mălinaș.

-Sublimul despre care vorbiți vine din idee sau din acea stare de fapt?

-E starea de fapt care există în fiecare dintre noi. Să știți că eu nu am cu nimic, nici un merit, față de alt om. Sunt un om obișnuit, banal într-un fel, care nu excelează cu mult față de alți oameni. În afară de faptul că muncesc foarte mult, cu multă aplicație. Am avut curajul la un moment dat să rup cu totul orice sursă posibilă în afară de pictură, ceea ce a fost un curaj nebunesc. Mi-a fost foarte greu la început...



-Este vorba despre condiția artistului, până la urmă. Pe care și-o asumă sau nu și-o asumă…

-E foarte ușor să fii artist, dar este enorm de greu să fii tu însuți, să fii cu adevărat acolo unde ești tu să fii programat. Practic, noi nu facem nimic, suntem aruncați de către forța aceea specială numită Dumnezeu. El ne și obligă într-un fel să dăm decontul, pentru că ne-a dat o grămadă de lucruri interesante.

-Nu vă sperie treaba asta?

-Nu mă sperie, din contra, mă bucură! Și însuși faptul că îmi accept de acum vârsta, cred că viața este o continuă plată a datoriei de a fi. Dacă bilanțul este bun, înseamnă că nu am trăit degeaba.

-Bilanțul acesta în seama cui îl lăsați? Îl puteți face dvs. înșivă, îl poate face publicul sau poate cădea în sarcina criticii?

-Criticii sunt o poveste! Nu am avut niciodată încredere majoră în critici. Accept ideea unor persoane perfecte, care gândesc, care au cultură aplicată pe domeniu, care pot cu adevărat să compare și să deceleze între diversele stiluri, diversele categorii de gândire, să facă un bilanț corect, coerent și clar. Dar, până la urmă, cel mai bun critic tot artistul este. Eu simt când lângă mine stă un tip superior și când stă unul care îmi este inferior, mă refer la planul artistic. Știi că pe acolo ai trecut, știi că etapa aceea ai depășit-o. Toată viața este un cumul de etape, până la final. Iar creația se învață foarte greu. Libertatea creației este doar o aspirație.

-Să mai amintim, întorcându-ne la Art Safari, faptul că implică și un alt eveniment major, expoziția "Luchian și independenții", despre care organizatorii spun că va fi cea mai mare expoziție Luchian din ultima jumătate de secol. Vă găsiți loc în povestea aceasta, în această jumătate de secol de artă românească?

-Diversele pretexte care generează o astfel de manifestare sunt în general gândite pentru spectaculos. Anul trecut a fost ceva legat de dadaism, acum este Luchian. Mă regăsesc, da, este o provocare. Probabil că voi fi foarte emoționat când voi descărca lucrările acolo. Cred că sunt un om de care se ține cont. Atâta vreme cât sunt cinstit, cât am onestitatea și experiența și voința corectă și primesc ajutor de la cel care trebuie să mă ajute întotdeauna, nu mi-e frică. În primul rând sunt eu. E un lucru extraordinar să fii tu, să simți că ești tu, că ceea ce spui tu este important pentru că ești o experiență unică în univers, nu mai este nimeni ca tine, nu a mai fost niciodată, nu va mai fi niciodată. Și prin ceea ce faci dai decontul acestei unicități care este eul tău. Când devii conștient nu știu ce aduci nou, dar clar aduci un alt eu. Probabil că pictură ca a mea s-a mai făcut, nivelul meu este un nivel destul de comun, să presupunem, dar eul meu este unic. Și atunci mi-am îndeplinit scopul, ceva mai mult nu cred că mi-aș dori.


"Este trist să intri în casele oamenilor și să găsești kitsch pe perete"

-Am mai discutat acum ceva timp despre gustul publicului. Între timp, asistăm parcă la o avalanșă de orice, oricum, ambalat foarte frumos și scos pe piață. Cum vedeți astăzi lumea artistică, din acest punct de vedere?

-Într-un fel, subiectiv, cred că aici nu își face loc un fel de autoritate publică numită instituție de cultură,  cum este de exemplu muzeul. Muzeul nu ar trebui să amestece niciodată lucrurile. Poți să faci o expoziție de kitsch-uri numită expoziție-kitsch, dar nu să permiți prezența, ca fiind opere de artă, a unor kitsch-uri, așa cum se întâmplă în expoziții. Este un lucru foarte grav, făcut de persoane care chiar mă îngrijorează, care au detenta ca fiind purtătoare de cuvânt pe linia culturală în Botoșani, chiar mă miră cum nu se trezesc. Eu nu m-aș amesteca în asta, dar e bine totuși de spus. Dacă eu mă feresc, dvs. vă feriți, toți ne ferim, atunci promovăm cu foarte mare nonșalanță, ca făcând bine unor oameni, lucruri aproximative. Ca originalitate, uneori sunt tipi care copiază cu îndârjire ceea ce au făcut alții bine, și acesta este un lucru foarte trist. Alții, de exemplu, nu au ajuns decât la un nivel foarte, foarte scăzut și nu ar trebui să expună. Adică să expună, dar nu ca artă. Una e să expui într-un mall, unde vine oricine și face orice, alta să expui într-o galerie de artă dedicată artei autentice, adevărate, artiștilor adevărați. Destul de trist și mă îngrijorează. Dacă mai avem un dram de orgoliu pentru orașul nostru, despre care spunem că este un oraș al culturii, să privim cu atenție aceste lucruri și cu foarte multă responsabilitate. Cu riscul de a-mi face dușmani am spus acest lucru, îl susțin, pot argumenta oricând și nu o fac cu răutate. Nu am cu nimeni nimic, nu sunt împotriva unor oameni anume, ci sunt împotriva prejudecăților, auzind oameni care spun că artiștii sunt egali. E adevărat, dar artiștii, nu și cei care cred că sunt artiști!

-Publicul, în lipsa unei educații artistice, este sau nu este vinovat. Și aducem din nou în discuție responsabilitatea televiziunilor, a presei, a școlii. Publicul nu poate spune: aici este artistul profesionist, aici nu. Unde anume trebuie să privească?

-De aceea există în instituții specialiști în muzeografie… Ar trebui să se facă puțină curățenie, spre limpezirea acestor ape. Procedându-se așa se face o mare greșeală! Este trist să intri în casele oamenilor și să găsești kitsch pe perete. Cresc copiii sub impactul acestor oribilități care sunt generatoare de confuzii și care nu au a transmite nimic constructiv. Pe vremea comunismului erau invitați la Botoșani, la galeriile de artă, artiștii profesioniști de valoare din țara asta. Au fost toți artiștii mari ai țării pe aici. Acum noi încercăm un experiment interesant, și anume să negăm total diferența dintre artiștii de valoare și creația aculturală.

-Este nevoie ca instituțiile de cultură să își asume cu adevărat rolul educativ, selectiv? Sau mai vedeți și alte soluții?

-Să caute cu ardoare să își îndeplinească rolul pentru care sunt, pentru care eu plătesc impozit. Eu, artistul Corneliu Dumitriu, dau o cantitate imensă de bani statului român ca să plătească aceste instituții și altele de la care am pretenții. De aceea îmi și permit să vorbesc…

-Ce consecințe are în timp acest amalgam de valori?

-Pe termen lung, consecințele sunt foarte triste. Din fericire, există Liceul de Artă care formează, totuși, copiii pe o direcție bună, ceea ce este o salvare. Am admirație pentru mulți profesori de acolo, sunt copii extrem de talentați, ei se află în afara oricărui pericol. Cu mici excepții, desigur. Există și un grup de artiști profesioniști, există o oarecare reținere a unora de a se amesteca în grupuri incerte despre care am mai discutat, dar pe termen lung am pretenții de la instituția aferentă, instituția numită cultură, instituția numită muzeu, de a păstra această distanță foarte clară, pentru că nu face nimănui bine. Acel om este păcălit că este artist…


"Valoarea este una singură!"

-Auzim astăzi despre recorduri de vânzare la tablouri de Tonitza, Grigorescu, Luchian… Dacă ar fi facem o punte de un secol, ce ați alege? Unde tresăriți?

-Valoarea, în primul rând, trebuie așezată în niște termeni recognoscibili de toată lumea. Valoarea este una singură. Indiferent de epocă, de stil, dacă valoarea a existat, artistul este valoros și astăzi, chiar dacă recunoașterea valorii nu este decât în timp. Valoarea este generată de foarte mulți parametri, inclusiv culturali. Cu certitudine îmi place foarte mult arta contemporană…

-Numiți, cu ochiul artistului, al cunoscătorului! Cei care vor citi aceste rânduri vor întâlni ulterior acel nume, vor tresări și vor privi poate mai atent. Astfel vom distrage atenția de la kitsch-uri sau imitații…

-M-ați inhibat… Formatul meu este generat de întâlnirea cu foarte mulți artiști de valoare. Tot ce a fost mai bun în țara asta a fost în tabere de la Ipotești, chiar înainte de Revoluție, celebra tabără a lui Piliuță la Agafton…

-Avem, iată, un nume: Constantin Piliuță.

-Au mai fost Ion Sălișteanu, care mi-a plăcut foarte mult prin modernitate și printr-o interpretare absolut personală a picturii moderne și care a avut capacitatea extraordinară de a fi liber în gestul creației. Mi-a plăcut foarte mult și Ion Grigore. Mai este un pictor foarte bun care a expus și e născut în Botoșani, Victor Acatrinei…

-Cu simetriile lui atât de originale…

-Da, cu simetriile! Și cu un formidabil simț al culorii, al formei. Partea interesantă a artei este că începi să știi ce ai de făcut când e prea târziu. Schimbul de experiență prin tabere este foarte important, când reușești să întâlnești doi-trei artiști care-ți plac…


"Am senzația că trăiesc într-un oraș frumos, dar cultural mai puțin!"

-Se simte nevoia, în Botoșani, a unui spațiu permanent de artă, în care publicul să vadă și Tonitza, și Luchian, dar și Corneliu Dumitriu, Piliuță, Victor Foca, Victor Hreniuc? Un spațiu care ar avea un mare rol în educația publicului?

-S-a pus problema unei secții de artă la un moment dat. Desigur, orice demes în direcția asta este pozitiv. Problema este și aici nivelul celor care constituie factorul de decizie. Hyperion, de exemplu, cu ce efort au reușit acei scriitori să îl scoată pe perioadă atât de lungă de timp! Măcar scriitorii au ziariști printre ei, au factori de propagandă care pot să schimbe puțin lumea, dar artiștii mai puțin... Nu știu cine ar putea interveni la cine, cum… Pentru ca o societate să își dorească asta trebuie ca cineva să gândească pe direcția aceea. Eu am văzut consilieri pe artă care nu aveau nimic comun cu arta.

-Trebuie să așteptăm ca societatea să își dorească sau factorii de decizie sunt datori să implementeze politici culturale în această direcție, a educației?

-Eu am încercat să fac ceva în Botoșani, prin galerie - anul acesta împlinim 11 ani de când am deschis City Gallery. La deschidere am avut 7 profesori universitari, vă puteți imagina că am dorit să schimb percepția despre artă, acest amalgam de kitsch-uri, și cultură și prostie în același timp, să se facă o desfacere pe termen lung și omul să înțeleagă de ce costă arta adevărată, de ce unul cere 30 de lei și altul cere 30.000. Există un fundament pe care trebuie să îl facem cunoscut. Și până la urmă fiecare își are arta pe care o merită, am mai spus asta. Ceea ce vezi în jurul unui om aceea îl descrie perfect. Păcat că ne creștem copiii cu această falsă descriere. E preferabil să pui un desen al copilului tău pe perete decât să pui un kitsch. De o mie de ori mai preferabil! Prin galerie am înțeles foarte multe lucruri, am înțeles cum gândește omul, ce mecanisme îl comportă, care este capacitatea lui de acceptare, de asimilare, de cât de mult își dorește ceva autentic și de ce este condiționat. Am văzut oameni cu posibilități financiare foarte mici care au făcut eforturi foarte mari ca să cumpere artă adevărată.

-Auzim de multe ori că brandul Botoșanilor este cultura. Simțiți că trăiți cu adevărat într-un oraș cultural?

-Am senzația că trăiesc într-un oraș frumos, dar cultural mai puțin. Eu văd mult mai multă energie pozitivă la scriitori, apreciez foarte mult ce se întâmplă acolo, inclusiv prezența unor personalități reale din viața culturală românească, și aici o să dau numele lui Gellu Dorian, care este un om extraordinar, iar remarcabilă prezență în România Literară din ultimele numere dovedește că se ține cont de ceea ce se întâmplă la Botoșani, că există totuși o voce amplă, adevărată, de scriitori autentici care țin ștacheta sus. La capitolul arte plastice, sunt și aici posibilități, dar validarea unei personalități în arta plastică se face la nivel național sau în exterior. În momentul în care ieșim din acest oraș și ne ia lumea în seamă înseamnă că ceva e de capul nostru… Nu vreau să fac eu clasificări, dar… La Ipotești, de exemplu, exista în fiecare an tabăra de arte plastice, unde erau invitați 14-16 artiști, fiecare cu originaliatatea sa. Au fost nume mare ale artei românești pe acolo… A dispărut tabăra, mai ales de când s-a dus vita pe primul plan, cu festivaluri de agricultură  la Ipotești  - ce treabă au capra, agricultura și domnul Eminescu? Dispariția taberelor de artă dezonorează un pic chiar și instituția numită Cultură, pentru că nu se implică! La naiba, sponsori se găsesc! Artistul lasă și o lucrare-două, poți apoi să faci o expoziție, o colecție, ce vrei tu valoros pentru societate. Însă nu există aplicație, oamenii se mulțumesc cu puțin, cu foarte puțin, cu frânturile de cultură, și atunci normal să te întrebi: oare de ce cel venit să facă ordine acolo nu face, oare de ce tot timpul spațiile sunt închise când ar trebui să fie deschise? E foarte trist să vezi indolența și nepăsarea cu care își asumă niște oameni ca și cum ar fi o valoare proprie… Am cuvinte de laudă despre Școala Populară de Artă, despre domnul profesor Hreniuc. Pe 10 iulie va fi expoziție dedicată domnului Hreniuc, făcută de foști profesori ai dânsului și de el. Profesorul și discipolii. Școala de Artă are un rol extraordinar pentru Botoșani, alături de Liceul de Artă.



- De ce este atât de important să existe cultură în societate? Cum se dezvoltă un om care intră în galerie, care merge în expoziții, care merge la teatru, citește cărți?

-Arta este o consecință a formării spirituale. Spiritul se formează din literatură, din poezie, din muzică. Or dimensiunea unui artist este întotdeauna generată de acumularea lui pe plan cultural pornit din științele umaniste. Francezii au făcut acel program de educație permanentă, în care au angajat o întreagă societate.

-Punem accent foarte mult pe nivelul de trai decât pe calitatea vieții - care implică ceva mai mult decât nivelul de trai?

-Cultura generează percepția. Unde nu există cultură nu există percepție cum trebuie, nu ai ce să-i faci omului dacă el vine cu un kitsch pe perete. A-i propune ceva de un alt nivel este imposibil, pentru că acolo trebuie răsădit și cultivat mult înainte. Ce poate face societatea? În primul rând trebuie să renunțe la această falsă aplicație către popor și trebuie să facă ceva cu adevărat. Alte așteptări ai de la un tânăr care trăiește în spiritul artei învățând și înțelegând cu adevărat valorile.

 

(Credit foto: Facebook Corneliu Dumitriu)

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Femeie de 41 de ani, la spital după ce a fost crunt lovită de un cal!

astăzi, 06:44
274

Totul s-a petrecut pe câmp, acolo unde femeia și soțul ei se aflau la muncile agricole. La un moment dat, calul s-a speriat de un câine și a lovit cu copita. Din nefericire, în pr...

Despre suferința din închisorile comuniste, prin ochii adolescenților din Botoșani! FOTO, VIDEO

Duminică, 20 Mai 2018
663

Afișează cu nonșalanță o tinerețe aristocrată, cu un entuziasm temperat, fără să se lase cuceriți de sentimentalisme gratuite, ieftine, fără să alunece în patetismul găunos al fă...

DAN SOCIU - 40. "Autorul douămiist cu cel mai ridicat coeficient de inteligență artistică"

Duminică, 20 Mai 2018
443

Născut pe 20 mai 1978, în Botosani, Dan Sociu este tipul nonconformist, boem. Este tânărul scriitor dotat cu destul talent cât să nu mai aibă nevoie de privilegiile sociale, dar ...