de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
De multă vreme mă tot miră această uluitoare capacitate a societății civile virtuale din România de a se înverșuna pe subiecte fără importanță, ratând eroic și sistematic orice subiect de interes pentru viața de zi cu zi a românilor.
Defazajul acesta se produce și pe orizontală, dar și pe verticală: adică și în plan geografic, dar și în planul complexității. În plan geografic, pe orizontală, faptul de a comenta în dodii pe marginea unei întâmplări de la celălalt capăt de lume e menit să creeze sentimentul că participăm cumva la dezbaterea globală. Ceea ce este fals, evident. În plan vertical, apetența de comenta este direct proporțională cu complexitatea subiectului, iar asta induce iluzia că suntem vecinii cu savanții lumii când e vorba de a descifra sensurile lumii.
În ambele cazuri e vorba doar de niște biete iluzii produse de falsa democrație propusă de facebook și alte rețele asemeni ei. Ai impresia că toată România a fost invitată ca special guest la marea dezbatere despre rasism și filme din Statele Unite și că, mai repede ca oricine, isteții comentatori români au dibuit înțelesurile profunde și pe termen lung ale acestor afaceri. Desigur, capacitatea aceasta mondial recunoscută (doar de noi înșine, desigur) de a înțelege lucrurile înaintea tuturor se poate dispensa de orice lecturi, de orice reflecție așezată și de orice nevoie de a cunoaște pe îndelete istoria și contextul. O capacitate care ajunge cu o viteză uluitoare la concluzii apocaliptice: gata, o să murim cu toții din cauza corectitudinii politice, gata, o să plătim cu toții păcatul de a fi albi în fața hoardelor de negri, gata, s-a întors cenzura, azi un film, mâine o carte, oare ce ne mai așteaptă? Trebuie să rămânem vigilenți și să ne apărăm demn, iar când nu mai putem să ne apărăm demn, măcar să murim cu demnitate (și cu valorile noastre în brațe): iar în fundal un drapel, o cruce, un cântec religios sau patriotic etc.
Dar în tot acest timp, în lumea noastră cotidiană se petrec abuzuri și violențe oribile, se aprobă legi nedrepte și se iau măsuri care ne afectează pentru mulți ani viața noastră și a copiilor noștri.
De luni de zile, o tânără din Iași își strigă pe facebook și pe youtube durerea după ce, vreme de mulți ani de zile, a fost traficată, abuzată, violată, bătută de rețelele mafiote, nedreptățită sau ignorată de autorități. Pentru ea nu avem urechi, pentru că toată atenția noastră e captată de disclaimerul unui film, considerat epocal și prevestitor de apocalipsă.
Vreme de luni de zile, o copilă de 18 ani din Vișeu, care a născut doi copii după niște abuzuri îngrozitoare, a alertat autoritățile din cauza violențelor la care era supusă. Nu i-a păsat nimănui. Copila a fost ucisă bestial, legată cu sârmă de mâini și de gât. Dar nici după moarte nu-i pasă nimănui.
De ani de zile, pădurile țării sunt distruse, râurile țării sunt distruse, orașele și satele sunt distruse de corupție și nedreptăți. Niciun val de revoltă nu pare a se ridica aici așa cum s-a ridicat împotriva retragerii preț de câteva ore a unui film de pe o platformă privată.
Dintotdeauna, rasismul este o realitate cotidiană în România. „Țiganul tot țigan”, „nu mâncăm pâine albă făcută de negri” și așa mai departe. Râdem cu nesaț sau superior la glumițele cu ciorile de la Țăndărei, facem un milion de glume proaste despre alb și negru și ne oripilează corectitudinea politică, bestia aceea progresistă care, iată, nu ne mai lasă să ne valorificăm patrimoniul nostru imaterial al bancurilor cu țigani, cu negri, cu evrei și cu tot ce credem noi că definește hoția, mirosul urât, necinstea și așa mai departe. Fără să avem o singură clipă măcar conștiința faptului că prin fiecare banc de acest fel pe care îl transmitem din generația în generația, noi perpetuăm ura și discriminarea și considerăm că țiganii și toți ceilalți trebuie să ne fie datori pentru cât de buni am fost cu ei.
Nu corectitudinea politică ne va duce la pierzanie, ci această bipolaritate prin care credem că lumea întreagă nu se va salva fără noi, în vreme ce la noi în curte nu suntem capabili să rezolvăm măcar o singură problemă, cât de mică. Decât eventual prin bășcălie nesfârșită. Nu progresismul ne omoară, ci costumul uzat de Superman de pe care se tot desprinde majuscula cusută prost de pe piept.