de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar: 

Vremurile pe care le trăim sunt vremuri de serioasă punere la încercare a vieţii noastre psihice şi afective. Sentimentele de profundă nesiguranţă care ne încearcă în privinţa viitorului imediat sau îndepărtat ne destabilizează şi ne împing în căutarea haotică de repere, de certitudini, adevăruri, sensuri. Mai mult, această criză sanitară reverberează diferit nu doar de la o generaţie la alta (cum resimte ecoul ei un copil care aude lucruri filtrate de subiectivitatea părinţilor? Dar un adult cu locul de muncă ameninţat? Dar un bătrân care se ştie ca făcând parte din categoriile de risc?)

De aceea, cred că una din primele noastre griji în aceste luni grele este să veghem la felul în care afectivitatea noastră (cu fricile ei, cu falsele ei certitudini, cu instabilităţile ei) se răsfrânge asupra celor din jur şi, în primul rând, asupra copiilor.

Şi tot de aceea cred că în afara părinţilor, profesorii au o responsabilitate foarte importantă în menţinerea echilibrului şi forţei psihice a copiilor. Ei înşişi afectaţi de pandemie, ei înşişi lucrând în condiţii dificile, având adeseori o familie alături, profesorii trebuie să aibă harul de a fi nişte însoţitori, chiar confidenţi ai elevilor şi mult mai puţin tartorii care sancţionează aspru un copil pentru că nu a răspuns exact la o întrebare ori pentru că a uitat să-şi deschidă microfonul sau camera.

Este evident că ei nu au cum să facă în aceste condiţii consiliere psihologică, dar cred că e un moment în care trebuie să fie conştienţi că felul în care ţin orele – măcar la fel de mult precum cantitate de materie predată predate – defineşte în această perioadă calitatea actului educaţional.

Am spus-o şi în alte texte înainte de pandemie: rostul prim al şcolii nu e să scoată genii, ci cetăţeni, oameni integraţi profesional şi relaţional în societate. În aceste vremuri de solitudine pentru copii, e cu atât mai important să ştim că nu cele patruzeci de exerciţii la matematică şi cele cinci pagini de copiat din pdf la română sau istorie vor defini reuşita şcolară. Trăim vremuri excepţionale, toţi parametrii şcolii devin excepţionali, inclusiv actul de predare, actul de învăţare şi actul de evaluare.

Am convingerea că misiunea majoră a şcolii pentru lunile ce vin este să păstreze integritatea emoţională a copilului, să-i cultive încrederea în sine şi în şcoală, chiar şi dragostea şi dorul de şcoală (oricât ar suna asta de desuet), să-i întreţină vie curiozitatea învăţării. Astfel încât, la încheierea acestei perioade speciale, să putem duce înapoi la şcoală copii sănătoşi şi dornici să recupereze ceea ce au pierdut în lunile de recluziune. Şi nu copii blazaţi, obosiţi, cu dureri de cap şi de ochi de la ecrane.

Ceea ce trebuie să salvăm, în primul rând, sunt aptitudinile pentru învăţare ale copiilor, deschiderea lor spre cunoaştere şi spre lume şi abia apoi, eventual, manualele, culegerile şi programele bifate de dragul ministerului. Cu aceste aptitudini se va reconstrui şcoala românească după ce pandemia se va fi încheiat şi nu cu teancurile de teme imprimate pentru o zi şi aruncate apoi la gunoi.