de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Cu cât cei care au ajuns la putere au fost mai puțin educați, cu atât au avut mai intense fantasme instituționale legate de cunoaștere. Cu cât au fost mai mediocri, cu atât și-au dorit mai mult să fie recunoscuți ca savanți de renume național, că mondial evident nu aveau nici o șansă. Și așa au ajuns să compromită orice idee de diplomă, publicație și recunoaștere științifică.
Pe de altă parte, una dintre metodele cele mai subtile de deturnare a banului public spre cei puternici, mai ales atunci când nu sunt la putere, a fost crearea unor institute cu nume pompoase, dar în care confrații lor puteau pompa fonduri cu nemiluita. Academii și institute, aceste structuri publice nu au produs niciodată cunoaștere care să fie pusă în slujba societății.
Nici Institutul Revoluției al lui Iliescu, nici Institutul Levantului al lui Constantinescu, nici ASSN-ul tuturor celor intim legați de „securitatea națională” nu s-au remarcat prin vreo lucrare, o cercetare, un studiu cu care să fi ieșit public ca să anunțe o interpretare în științele vieții, sociale sau umane, în istoria recentă, o ipoteză, o schimbare de paradigmă, o soluție de politici publice.
Pentru că alta este, de fapt, miza lor, rațiunea lor de a fi. Nu cunoașterea, ci puterea. Sau nu acea cunoaștere în sensul modern care dă conținut puterii, ci o altă putere în prelungirea puterii: o putere deopotrivă reală și simbolică, publică și secretă, împărtășită între privilegiați (chiar așa, știți să fi existat vreun concurs pentru posturi vacante în aceste institute și academii?...), o vitrină în spatele căreia alte cunoașteri și alte relații se stabilesc. Și a căror evaluare, mai ales, nu o fac niciodată savanții, cercetătorii de prestigiu. A căror evaluare nu se face, de fapt, niciodată. Desigur, cum am spus, totul pe bani publici.
Cercetarea românească e finanțată, procentual, la nivelul statelor celor mai sărace din lume. România reușește cu mare greutate, și doar prin eforturile unor cercetători și echipe excepționale, să participe la competițiile și proiectele europene. Dar exact în același timp sume necunoscute plătesc în fiecare an salariile unor pseudo-cercetători care nu cercetează de fapt nimic, ci doar sunt plătiți să locuiască în și să păzească anexele puterii.
De aceea, decizia guvernului de a desființa Institutul Revoluției al lui Ion Iliescu este un gest pe cât de binevenit, pe atât de insuficient. El trebuie continuat, prin alte gesturi de curaj, în direcția altor false institute și academii de cercetare, pentru a alimenta cu resursele astfel disponibilizate adevărații cercetători din România.