de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Emanciparea unui copil trece prin revolta lui față de lumea părinților, care este dintotdeauna și va fi mereu învechită. A spus bine Marc Bloch despre copii că seamănă mai mult cu lumea lor decât cu părinții lor. Și așa trebuie să fie, oricât de mult am crede noi, adulții, „bătrânii”, că suntem înțelepți și cunoaștem sensurile ascunse ale lumii.
Tinerii care intră în viață privesc cu dispreț – și bine fac – sensurile ascunse ale lumii. Descoperirea lumii și fascinația noului e toată miza lor. Iar emanciparea înseamnă că ei pot refuza tot ceea ce părinții sau bunicii le spun că e bine, că e adevărat, că e frumos, că e drept. Înseamnă că sunt gata să renunțe la toate certitudinile pe care lumea dinaintea lor le-a construit, pentru a se arunca în necunoscut și pentru a descoperi gustul delicios al riscului.
Educația, dacă e bine făcută, este un instrument al emancipării. Școala temeinică este aceea care îl învață pe copil să aibă încredere în el însuși atunci când descoperă lumea și pe el însuși.
Școala veritabilă este, la capăt de drum, un exercițiu al dezvățării: al desprinderii de dependențe, de frici, dar și de lumea anterioară, pentru a câștiga în încredere și în autonomie. Tinerii care au încredere în ei înșiși și în lumea din jur sunt capabili să construiască o lume potrivită pentru ei.
Furia cu care niște parlamentari semidocți (uitați-vă doar ce școli, în afară de cele biblice, a făcut fiecare) s-au năpustit asupra educației sexuale, este furia unor oameni care nu s-au emancipat niciodată, care au rămas slugile triste ale unor dogme și care și-au definit libertatea prin haine, mașini și mașinațiuni.
Mintea lor însă a rămas chinuită între tinerețea ratată și maturitatea în timpul căreia nu încetează să se supună unora și altora: șefi de partid, pastori dulcegi, tot felul de autorități necruțătoare, care îi știu slabi și manipulabili.
Iar acum, îmbrăcați spilcuit, învârtind câteva cuvinte dintr-un vocabular vai de capul lui, pretind că știu ce e mai bine pentru copiii din România. Bieții de ei, au îmbătrânit fără să fi fost vreodată tineri, iar acum dau lecții de morală țării.
Să le spună cineva că dacă își pierd sclipiciul de parlamentar nu înseamnă nimic în această țară și, probabil, și copiii lor o să fugă de acasă, visând la o emancipare pe care părinții lor au disprețuit-o și la o libertate din care „bătrânii” lor părinți nu au înțeles niciodată nimic. Nu-i mai poți închide azi pe copii în minciuni violente și ignoranță. Și e foarte bine așa.