Zeci de kilometri şi zeci de kilograme în fiecare zi. "Voi, factorii, sunteţi şi popă, şi dascăl, şi medic!"FOTO
OAMENI si MESERII

Zeci de kilometri şi zeci de kilograme în fiecare zi. "Voi, factorii, sunteţi şi popă, şi dascăl, şi medic!"FOTO
Ger cumplit, zăpadă până la genunchi, caniculă ce te sleieşte de puteri, ploaie care-ţi pătrunde până la indispensabili. Pe orice fel de vreme, ei sunt pe teren, cu gentoaiele mari pe umeri, cu plicurile pe care le aşteptăm, cu ziare, facturi, înscrisuri, tot felul de documente. Sau cu alocaţii, pensii şi orice alt fel de prestaţii sociale.

Ei sunt factorii poştali, alergătorii de cursă lungă, cei care pierd şirul kilometrilor parcurşi într-un an cu scopul clar de a ne aduce corespondenţa. Lor le dedicăm episodul de astăzi al proiectului "Oameni şi meserii".

În principiu, lucrurile sunt clare. Fiecare cartier îşi cunoaşte poştaşul. Acel domn sau doamnă- pentru că avem şi doamne- factori poştali, la fel de "maratoniste" ca ai lor colegi, pe care îl sau o aşteptăm la gard, la geamul apartamentului sau în faţa blocului să ne aducă plicurile sau ziarele sau pensia. De regulă, cariera unui factor poştal se întinde pe zeci de ani şi pe zeci de perechi de încălţări pentru că, în medie, într-un an, un poştaş toceşte în jur de patru perechi de adidaşi, pantofi sau ghete.

Este cazul lui Romică Stoleru, al cărui sector se întinde pe 14 kilometri. 14 kilometri parcurşi pe jos, în ritm alert, cu gentoaia de zeci de kilograme în spate şi fără companie. Zeci, sute de case, scări de bloc, străduţe pe care nu am călcat niciodată, despre existenţa cărora nici nu ştiam, dar pe care factorul poştal le cunoaşte la metru, dacă nu chiar la centimetru. 15 august 1990 a fost prima lui zi de muncă cu geanta în spate. Câteva zile a avut parte de ajutorul unui factor poştal experimentat, dar a ajuns şi în ziua în care a trebuit să se descurce singur- singurel, cu geanta plină şi cu un zig-zag continuu între adrese.

"Trebuie să ies de undeva la pensie, dar parcă n-aş vrea să se întâmple acum. Îi cunosc pe oamenii din cartier, le-am prins copiii când erau la grădiniţă şi acum au şi ei copii la rândul lor. Locatarii au devenit bunici, străbunici. E o meserie frumoasă, dar nu pot spune că întâmplător am ajuns s-o fac, calificarea mea e cu totul alta. Eu am terminat Liceul de Construcţii şi am lucrat doi ani, până aproape de armată. Mi-am dorit să plec din acel domeniu. Ei, aveam idee la ce mă bag pentru că îl cunoşteam foarte bine pe factorul din satul meu. Îl vedeam ce face, apoi am avut colegi de şcoală generală care lucrau la poştă. Ştiam că-ţi pui geanta în spate şi pleci la drum", povesteşte Romică Stoleru.

27 de străzi calcă zilnic, de la Maior Ignat, Petru Rareş, Miron Costin, până hăt, în ANL Bucovina şi blocurile nou construite plus alte şi alte străduţe.

"De când am intrat în serviciu, perimetrul s-a mărit, din cauza reorganizării dar şi datorită dezvoltării oraşului, cel puţin pe partea asta. Când am venit eu, în 1990, locul unde e acum ANL Bucovina era câmp cu porumb. Acum e cartier plin de blocuri, care mai de care mai frumos. Lumea se dezvoltă", îşi aminteşte factorul poştal, ai cărui ochi au fost martorii ridicării blocurilor, ai mutării tinerilor, apariţiei de bebeluşi.

S-au amenajat grădini, s-au sărbătorit evenimente, s-au mutat, au venit alţii, o permanentă mişcare, o permanentă schimbare.

"Asta este meseria, nu putem sta toţi la umbră"

Programul de muncă începe la 9:30 şi durează până la 17:30, dar de regulă factorii ajung la serviciu ceva mai repede, ca să-şi pună în ordine plicurile, funcţie de adrese.

"Pe la 8, 8:10 ajungem la serviciu şi terminăm programul când se goleşte geanta, ori că-i ora 16, ori că-i ora 19, depinde. Important este să-ţi cunoşti sectorul, cum vin numerele de la case, blocuri, care şi cum vine, cu soţ, fără soţ. De exemplu, aici suntem la numărul 19, dincolo e 26 şi dacă nu cunoşti sectorul, pui aici un ziar, dar te vezi în situaţia că trebuie să te întorci. Cel mai greu lucru pentru un factor atunci când iese pe teren prima oară e să înveţe cartarea. Eu când am venit, în 1990, erau foarte multe ziare, domnul care mă învăţa trebuia să plece la Tulbureni şi am rămas singur, dar să ştiţi că singur înveţi cel mai bine: doi paşi de melc înainte, trei de rac înapoi", spune factorul poştal.

Şi da, a prins chiar perioada de după Revoluţie când apăruse acea febră a ziarelor, editorii profitând de libertatea de expresie proaspăt obţinută.

"Când am venit în 90, la sfârşit de an, când se taie chitanţă pentru anul următor, 1991, am avut în jur de o mie de abonamente. Când am făcut prima oară cartarea, am luat chitanţele acasă că altfel nu mă descurcam, şi cât era dormitorul de lung şi lat, pe jos erau numai chitanţe pentru publicaţii. Între timp, au mai căzut din ziare, a apărut internetul, ştiri locale şi naţionale. Dar înainte se citea ziar", spune Romică Stoleru.

Şi după atâta amar de kilometri bătuţi zilnic, de atâţia ani, parcă şi spatele începe să doară, genunchii nu mai sunt aşa de prietenoşi, gambele se "pietrifică". Dar nu se plânge, s-a obişnuit. În schimb, apreciază mult relaţia cu oamenii din cartier. "Pe oameni trebuie să-i iei ca atare, cât timp îi mulţumeşti sunt oameni buni. Când li se pare "ceva", parcă se schimbă. Nu am avut niciodată nicio reclamaţie, pentru că dacă în meseria asta nu eşti cinstit, nu faci faţă. Putem spune că factorul poştal e apropiat de toate familiile. Sunt familii în casa cărora intru de peste 20 de ani şi dacă intri cel puţin o singură dată pe lună, înseamnă că într-un an intru de cel puţin 12 ori şi ajungi să-i cunoşti foarte bine. Se leagă relaţii. De exemplu, la casa la care am lăsat ziar, intru în curte şi mă duc la uşa din spate, pentru că doamna e în vârstă, are 90 şi ceva de ani, şi se deplasează greu, de aceea încerc să-i uşurez treaba", spune Romică Stoleru.

Oamenii ca oamenii, dar câinii care le păzesc gospodăriile? Factorul poştal râde pentru că a ajuns acasă şi "capsat". Chiar aici, pe Miron Costin. "Era o familie cu doi căţei, pe care îi cunoşteam de când erau pui. Nu ştiu ce li s-a părut, au venit de după copaci şi m-au rupt. La o altă curte, un căţel, când am băgat ziarul în gard, a sărit şi mi-a rupt unghia. Am făcut tratamentul, a trecut. Se întâmplă lucruri, nu putem sta toţi la umbră, cineva trebuie să facă şi meseria asta", râde factorul poştal. Şi cu cât îşi face sectorul, cu atât geanta e mai uşurică, mai suportabilă.

"Când plecau la mare, toţi vecinii de pe stradă ştiau"

Expansiunea internetului, a telefoanelor mobile, a ucis "romantismul", aşa cum îl ştiau părinţii şi bunicii noştri. Scrisorile, felicitările, vederile s-au redus treptat, astfel că acum prea puţini botoşăneni mai primesc astfel de corespondenţă. "Sunt pe cale de dispariţie, de când cu telefoane, Facebook, WhatsApp. Orice bătrân are acum telefon mobil, cred că în curând nici telefonie fixă nu vom mai avea. Am prins în schimb scrisori, bănuiesc că am fost martorul unor poveşti de dragoste, aşa cred eu. Erau şi cărţi poştale, vedere. Când pleca cineva la mare, în anii '90, trebuia să împânzească toată strada de cărţi poştale. "Salutări de la mare", din partea lui Cutare sau Cutare. Acum nu mai spui la nimeni când pleci de acasă, să nu te trezeşti cu casa spartă de hoţi", râde Romică Stoleru.

Atenţia unui factor poştal trebuie să fie capacitată 100% mereu pentru că uneori în geanta uriaşă se găsesc bani, oamenii trebuie să-şi primească pensiile sau alocaţiile. Atunci apare "cel de-al treilea ochi, la spate", după cum spune domnul Romică.

"Iarna se întunecă mai repede, poate să te prindă noaptea pe teren, infractorul nu ştie că ai sau nu ai bani, ci îţi vede doar geanta şi oricând poţi fi victimă. Mulţumesc lui Dumnezeu, până acum nu am avut nicio problemă, sper să nu am nici de acum încolo", mărturiseşte factorul poştal.

La câteva zeci de kilometri distanţă de cartierul lui Romică Stoleru, Ioan Poroh povesteşte că preferă să treacă pe partea cealaltă de stradă atunci când vede un necunoscut care nu-i "miroase" bine.

Factor poştal la Bucecea, Ioan Poroh parcurge şi 24 de kilometri pe zi între adresele la care trebuie să lase corespondenţă, în Bucecea, Călineşti şi Bohoghina. Foloseşte bicicleta numai să ajungă la oficiul poştal şi apoi din nou acasă, pentru că factorii nu au voie să circule nici măcar cu mijloace de transport în comun, din cauza pericolelor.

"Per pedes, cum se zice. De 12 ani lucrez ca factor poştal, din 2004. Am început Liceul Industrial la Bucecea, am fost repartizat la Camioane Braşov, la Tractorul Braşov, trebuia să ajung la Semănătoarea Bucureşti, dar am refuzat. Apoi am făcut armata, am jucat fotbal mulţi ani, iar din armată m-am angajat la IMAIA Botoşani, apoi în '90 am ajuns la Fabrica de Zahăr, iar în 2004, când s-a terminat totul, s-a ivit un post la poştă şi am venit aici. Culmea e că atunci când eram copil şi vedeam poştaşul cum umbla, indiferent că ploua, ningea, drumurile cum erau atunci, mă gândeam "Doamne, numai poştaş să nu ajung!". Dar exact asta am ajuns!", râde Ioan Poroh.

E greu, dar e bine, mai cu bune, mai cu rele, mai cu o glumă, mai un fotbal, spun poştaşul a cărui geantă are o greutate de 30 de kilograme, plus- minus. Când e cu plus, pune ziarele într-o sacoşă, ca să-i fie mai uşor la cărat. Eventual, dacă nu se poate altfel, ia o parte din înscrisuri, aferentă unei bucăţi de sector şi se întoarce ulterior şi după celelalte.

"Aşa se întâmplă când vin facturile la gaz, la curent, atunci sunt multe şi nu putem lăsa pe a doua zi. Reuşim să ne împărţim în aşa fel încât să nu facem un metru în plus. De exemplu, am blocurile de peste drum, am trecut strada peste 10 metri, o iau din capătul ăsta şi mă duc dincolo, apoi vin şi iau pentru Călineşti şi plec mai departe. Putem să ne organizăm activitatea, am un traseu bine stabilit. De exemplu, dacă într-o zi avem bani de dat, prima oară acolo mergem. Îmi place ce fac, la un moment dat a început să-mi placă, am învăţat din mers dar e frumos. Totul e frumos, de la preluarea corespondenţei până la traseu. Şi nu neapărat frumos cât se întâmplă chestii bizare. Eu îi cunosc cam pe toţi oamenii din Bucecea, cred că ştiu şi ce fel de oameni sunt, nu-s toţi chei de biserică, dar încerc să-i cunosc, să le fac pe plac. Cred că trebuie să fii comunicativ, să nu-i jigneşti, să nu le faci promisiuni. De exemplu, dacă ziua de pensie cade sâmbătă sau duminică, eu nu le promit că le dau banii de vineri şi încă le spun: vezi că iei pensia luni", povesteşte factorul poştal de la Bucecea.

Factorul poştal, ajutorul de care oricine are nevoie

La fel ca şi colegul de la Botoşani, de cel puţin patru- cinci ori intră într-o curte într-o lună, dacă nu cu ziare, atunci cu facturi, cu corespondenţă, chiar cu bani. "Contează mult când iese omul la poartă sau la uşa blocului cu buletinul şi nu mai urci tu trei etaje, pentru că se adună şi de aici, şi de colo, şi de dincolo, depăşesc kilometrajul. Pe mulţi dintre clienţi îi ştiu de mic, pentru că eu sunt bucecean şi nu numai eu ci şi colegii mei, toţi suntem născuţi şi crescuţi aici", spune Ioan Poroh.

Multora le cumpără şi câte o pâine, mai ales celor care sunt vârstnici şi se deplasează greu, altora le plăteşte facturile şi aşa poştaşul este parte din familie şi de încredere. "Sunt bătrâni care locuiesc în aceeaşi casă cu copiii lor, dar când trebuie să le duc pensia, se feresc de copii, ca să nu le-o cheltuie. Se întâmplă tot felul de drame, noi înţelegem astfel de situaţii. O bătrâna mi-a zis cam aşa: "Voi, factorii, sunteţi şi popă, şi dascăl, şi medic". Odată, am participat la o fătare. Intrasem în curtea omului, omul era cu vaca în grajd şi se chinuia cu ea, şi-mi spune: măcar ţine-o de căpăstru. Mi-a fost ciudă, că se impregnează mirosul ăla de gradj, dar n-am avut ce face. Am stat zece minute, situaţia s-a rezolvat", spune poştaşul.

Aventurile de pe traseu sunt multe, a trecut peste ele. Spune că nu a avut niciodată conflicte cu oamenii, iar despre cele cu căţei povesteşte că s-au rezolvat înainte de a ajunge acasă. "Ne coasem pantalonii, eventual mergem la croitor şi ne ajută. Căţeii pot să sară peste gard, dar de muşcat n-am fost muşcat, pantalonii mi i-a capsat. În schimb, un coleg de-al meu a păţit-o la conacul Miclescu, e păzit de câini mari, vreo trei ciobăneşti germani. Ei sunt obişnuiţi cu mine, le mai duc ceva de mâncare, îi ştiu de mititei, dar când eram anul trecut în concediu, s-a dus un coleg de-al meu cu corespondenţa. Până vine paznicul la poartă să ia corespondenţa, te plictiseşti, semnal la telefon nu prea este acolo. Ei, s-a dus colegul meu şi cum i-a văzut pe câini, s-a urcat într-o răchită şi de-acolo m-a sunat, "Eu ce fac acum?". A stat vreo 20 de minute până l-am sunat pe paznic şi a venit să strângă câinii. Şi mie mi s-au întâmplat faze hilare. De exemplu, la o bătrânică trebuia să-i duc pensia şi suma se încheia cu 15 bani. Plouase, iarba până la genunchi, eram ud la picioare şi când să-i dau banii bunicuţei, nu am avut fix 15 bani. Ea nu voia să-i las mai mult, eu nu voiam să-i dau mai puţin, s-a supărat şi m-a certat că nu am bani mărunţi. Şi nu vă spun că stătea la ultima casă, într-o râpă, pe lângă şosea. M-am întors de acolo până la oficiul poştal, am vorbit singur tot drumul, am schimbat banii, m-am dus înapoi la bătrânică şi la urmă îmi spune: "Ei, dar nu trebuia să te duci înapoi pentru 15 bani". Să cad jos, să mor acolo... De atunci am în geantă tot felul de mărunţi. Şi acum râde băbuţa de mine, când vine în oraş, trece pe lângă oficiu, intră, ne salută", povesteşte amuzat poştaşul.

Felicitarea ce rămâne mărturie

A remarcat şi el că a scăzut numărul scrisorilor sau al felicitărilor, dar încă se mai trimit la rude şi cunoscuţi. "Şi eu trimit felicitări. Un SMS se şterge după ce l-ai citit, felicitarea rămâne, e frumos, e plăcut gestul. Mai prindem şi câte o scrisoare, mai rar dar sunt şi din astea. Ziare sunt încă, oamenii încă preferă să citească ziarul pe hârtie, mai ales oamenii în vârstă. Tinerii mai vor un rebus, o integramă", spune Ioan Poroh.

Nici băieţii lui Romeo Stoleru şi nici fiica lui Ioan Poroh nu vor moşteni meseria părinţilor lor, însă buceceanul s-a bazat pe ajutorul fetei atunci când nu mai apuca să împartă corespondenţa. "S-a tot ţinut ea după mine şi uneori, când nu mai pridideam cu toate, mă ajuta şi făcea mult că ducea ziarele. Lua bicicleta sau pe o colegă şi pleca cu sacoşa de ziare, eu veneam din urmă cu scrisorile şi cu recomandatele. Îi plăcea", spune domnul Poroh şi se întoarce în oficiu pentru că trebuie să sosească maşina cu corespondenţa ce urmează a fi împărţită.

Să fie o meserie banală? Poate aşa pare la prima vedere şi de la distanţă, pentru că lucrurile devin cu adevărat importante când factorii poştali încep să povestească despre meseria lor. Să fii mesager, chiar şi al companiilor ce asigură utilităţile, să fii omul care aduce banii, să fii psiholog, să fii de ajutor, să fii prieten- sunt lucruri mari, iar factorii poştali sunt câte un pic de toate. Ca atare, le mulţumim pentru kilometrii pe care îi parcurg zilnic pentru noi. Indiferent de vreme.

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Madalina Ursuleanu

Proiectul blocului explodat, căutat în arhivele Consiliului Judeţean Suceava

Joi, 21 Septembrie 2017
1182

În şedinţa Comitetului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă, Mihai Platon, şeful Inspectoratului de Stat în Construcţii Botoşani, a cerut ajutorul autorităţilor judeţene de a lu...

Vicii de construcţie descoperite de expert la blocul în care s-a produs explozia FOTO

Miercuri, 20 Septembrie 2017
5085

Timp de câteva ore, expertul tehnic atestat, prof. Dorel Plătică, a verificat toţi pereţii şi structurile de rezistenţă din scara blocului în care s-a produs explozia vineri şi a d...

Un cadru didactic botoşănean ia poziţie împotriva interzicerii materialelor auxiliare. "O să-i închidem în puşcărie pe profesori?"

Miercuri, 20 Septembrie 2017
1711

Liderul Ligii Sindicatelor din Învăţământ, Liviu Axinte, consideră că Ministerul Educaţiei a greşit flagrant în momentul în care a interzis, pe nepusă masă, folosirea ...