Există printre noi o categorie de oameni pentru care secunda, minutul au altă semnificaÅ£ie decât pentru botoşănenii obiÅŸnuiÅ£i. Åži asta pentru că acea secundă, acel minut pot face diferenÅ£a între viaţă ÅŸi moarte, între o viaţă normală ÅŸi una restricÅ£ionată de o amputaÅ£ie, de exemplu. Pentru acei oameni, viaÅ£a se măsoară în apeluri de urgenţă, curse contra-cronometru, sirena aiuritoare ÅŸi lupta pentru viaţă. Ei sunt oamenii de la Serviciul JudeÅ£ean de Ambulanţă.
Lor le dedicăm acest episod al proiectului "Oameni ÅŸi meserii". În curtea AmbulanÅ£ei te simÅ£i ca într-o familie mare. În curtea AmbulanÅ£ei, jurnaliÅŸtii se amestescă printre ambulanÅ£ieri, asistenÅ£i ÅŸi medici. Se spun poveÅŸti de la intervenÅ£ii, se deapănă amintiri, se râde, se suferă. Totul până când apare semnalul că un echipaj trebuie să plece la un caz. Poate fi aproape, în municipiu, poate fi până la marginea judeÅ£ului, poate fi la IaÅŸi sau la BucureÅŸti, la Târgu MureÅŸ sau Cluj. Cu scârÅ£âit de roÅ£i, cu inima în gât, cu rugăciunea în minte.
Auzim ultima întâmplare pe care a trăit-o una dintre asistente. "Åži mergem pe strada Åžtefan Luchian, ne uităm în stânga, în dreapta, nimeni! Ne spusese că iese în drum, să ne conducă la solicitare. Am umblat pe acolo, până la urmă am sunat înapoi la persoana care a făcut apelul ÅŸi-mi spune că pe strada Åžtefan Luchian din oraÅŸul Darabani, nu în BotoÅŸani". Faţă prelungă, zâmbet amar ÅŸi încă o solicitare.
Sus, în sediu, în camera în care era dispeceratul, se face curăţenie, se ÅŸterge praful, se dă cu mopul, se mută aparatura, pentru că "inima" Serviciului de Ambulanţă s-a mutat cu un etaj mai sus. Printre toÅ£i, medicul Liliana Mateciuc, managerul Serviciului.
Medicina nu înseamnă "Anatomia lui Grey"
Cum se cântăreÅŸte timpul la Ambulanţă? "Noi suntem contra-cronometru, cam la fel cum se întâmplă ÅŸi cu colegii din Unitatea de Primire a UrgenÅ£elor. Åži ei, ÅŸi noi suntem ceea ce se cheamă asistemţă medicală prespitalicească. E drept, noi nu avem la dispoziÅ£ie toată infrastructura de care beneficiază ei, iar ei nu lucrează sub presiunea străzii, aÅŸa cum facem noi. Noi suntem cei care intervenim în stradă ÅŸi suntem sub presiunea tuturor celor din jurul nostru. Unul strigă la tine că ai venit târziu, unul ne dă indicaÅ£ii cu ce avem de făcut. Noi nu Å£inem cont de indicaÅ£iile străzii, dar uneori le auzi, cu comentariile aferentă: uite, că nu-i face cutare, îi face cutare. Sunt lucruri pe care oamenii le văd în filme ÅŸi cer să fie aplicate. Or în filme eu am văzut multe greÅŸeli pentru că nu sunt filme educaÅ£ionale, ci artistice, iar artistic înseamnă că mai inventezi câte ceva, mai pui ceva în plus. Nu ÅŸtie regizorul sau actorul că trebuie făcut altfel. Sunt doar filme ÅŸi trebuie să le luăm ca atare, nu ca parte reală. Însă toÅ£i suntem într-o "Anatomie a lui Grey", toÅ£i ne pricepem la medicină", zâmbeÅŸte amar Liliana Mateciuc.
Cu timpul, medicul s-a autoeducat, nu mai aude, nu mai vede nimic în plus decât cazul pe care îl are în faţă, face abstracÅ£ie de orice, nu comentează la comentariile celor din jur.
"Într-o zi ne-am dus la un caz, un bărbat care căzuse de pe un stog de fân. După ce l-am imobilizat, l-am aÅŸezat pe targă, eu am mers înainte cu ce aveam eu în mâini către ambulanţă iar din urmă venea echipajul cu targa. Åži vecinii, na, ca la Å£ară, se adună pe la poartă, tot întrebau: ce-a păţit, ce s-a întâmplat? Eu nu am răspuns, am mers mai departe ÅŸi la un moment dat aud: "Las-o, băi, nu vezi că-i surdă?". Ce să mai zici? Asta le-am spus ÅŸi colegilor, să nu răspundă niciodată provocărilor, pentru că, mai ales în ultimul timp, suntem filmaÅ£i din orice unghi, cu telefoanele mobile, de către cei care ne monitorizează activitatea ÅŸi atunci riÅŸti să greÅŸeÅŸti, pentru că e o presiune foarte mare asupra noastră, chiar mediatică. Oricum există un anturaj în jurul unui pacient ÅŸi este o presiune extraordinară asupra forÅ£elor medicale", susÅ£ine Liliana Mateciuc.
Atingem un subiect sensibil: presiunea constantă asupra cadrelor medicale plus imaginile pe care le văd la cazuri, fie că este vorba de un accident rutier soldat cu moartea unui om sau rănirea gravă a acestuia, fie că este vorba de moartea unui copil în condiÅ£ii cumplite, ar necesita, din punctul de vedere al celor din afară, asistenÅ£a psihologică. Nu la fel stau lucrurile în interior.
"Eu, cel puÅ£in, m-am format în sensul că da, sunt foarte afectată de ceea ce văd la faÅ£a locului, dar totodată încerc ca în momentul respectiv să mă concentrez pe cazul respectiv, să-mi fac treaba. De cele mai multe ori, am predat cazul ÅŸi abia după aceea realizez cât sunt de afectată emoÅ£ional. Dar trebuie să încerci să ieÅŸi singur din toate lucrurile astea, trebuie să te descarci cumva. Eu îmi găsesc descărcarea în mijlocul familiei, a prietenilor, acolo mă deconectez foarte mult. Nu poÅ£i să laÅŸi să te acopere, să te copleÅŸească toate lucrurile astea", spune Liliana Mateciuc.
Lupta medicului cu propriile-i amintiri
Dar oricât de bine antrenat ai fi, indiferent cât de obiÅŸnuită Å£i-ar fi retina cu imagini cumplite, plângi. Plângi ca să te descarci, plângi să alungi amarul din suflet, plângi să faci loc unui alt amar.
"Plâng atunci când sunt implicaÅ£i copii, la accidente cu copii. Am avut un caz în care tot echipajul era cu ochii în lacrimi, când copilul era decalotat lângă mama decedată. A fost foarte urât. IniÅ£ial mi s-a părut că acel copil zâmbeÅŸte în maÅŸină. Era o sărbătoare, cred că SfinÅ£ii Constantin ÅŸi Elena". Ochii se umplu iar de lacrimi, iar vocea se înfundă. Mâinile medicului se frâng, una de alta.
"Accidentele cu copii sunt cele care mă afectează cel mai mult pentru că eu îi consider nevinovaÅ£i. Mai ales accidentele casnice, am avut copil cu intoxicaÅ£ii cu substanÅ£e caustice. Eu nu pot să-i acuz pe părinÅ£i, pentru că sunt ÅŸi eu bunică ÅŸi-l văd pe al nostru cum umblă, aleargă, se bagă peste tot, chit că suntem toÅ£i pe lângă el. Când ÅŸtii că copilul e bolnav ÅŸi te aÅŸtepÅ£i în orice moment..., e altceva, dar când apar astfel de accidente, arsuri, cine ÅŸtie ce mai fac ei. Nu că nu m-ar durea accidente cu adulÅ£i, e până la urmă un suflet de om, dar zici că... a trăit, a văzut, dar copilul nu a trăit destul, nu ÅŸtie să spună că-l doare, ce anume. Au trecut mulÅ£i ani de la accidentul acela, dar nu am uitat. Nu am uitat de niciun accident. Orice cruce de pe marginea drumului, ce marchează un eveniment rutier la care am participat ÅŸi eu, îmi aduce aminte de acel accident. Nu poÅ£i să uiÅ£i lucrurile astea. Sau drumul către IaÅŸi, care a fost "presărat" cu câte un deces, îmi aduc aminte de fiecare dată: aici mi-a murit un tânăr, aici s-a întâmplat asta. Nu poÅ£i să treci nepăsător pe lângă experienÅ£ele astea, dar timpul.. Imaginile nu le uit niciodată, sunt imprimate acolo, pe retină, dar acum spun că asta a fost".
Liliana Mateciuc e o femeie micuţă ÅŸi slăbuţă, iar aparenÅ£a e de om care nu poate face multe, fizic vorbind. Nu rare au fost comentariile chiar în acestă notă. "Cum să ridice un om pe targă, cum să facă atâtea compresii, cum să... cum să...?".
"Cred că atunci Dumnezeu ne dotează cu tot ce ne trebuie", râde medicul. "Mie mi-a plăcut foarte mult medicina de urgenţă, deÅŸi iniÅ£ial venisem în BotoÅŸani ca medic la un cabinet ÅŸcolar. Înainte să mă angajez aici, am avut posibilitatea să fac gărzi pe ambulanţă, asta se întâmpla cam prin 1992. Întotdeauna mi-a plăcut provocarea, să fac mai mult, să fiu activă, aÅŸa că a venit cumva firesc. În 1995 m-am fixat pe post la AmbulanÅ£a BotoÅŸani. Făceam activitatea oricum, dar atunci am dat concursul, eu lucrând deja din 1993, nu numai gărzile. Am tratat pacienÅ£ii la fel, indiferent de statut sau mai ÅŸtiu eu ce diferenÅ£ieri. Cred că faptul că fac cu plăcere ceea ce fac ÅŸi pun mult suflet îmi dă ÅŸi puterea de care am nevoie la faÅ£a locului. Te implici ÅŸi emoÅ£ional, ÅŸi sufleteÅŸte ÅŸi fizic, altfel nu se poate. Åži, ca medic, nu doar ca manager de Ambulanţă, am vrut să Å£in colectivul unit, să fim unul pentru toÅ£i ÅŸi toÅ£i pentru unul. Am reuÅŸit uneori, uneori au fost ÅŸi niÅŸte eÅŸecuri, mai micuÅ£e- aÅŸa, dar cât să ne dezmeticim ÅŸi să trecem mai departe", spune managerul Serviciului.
Åži tindem să-i dăm dreptate pentru că nu o dată am văzut angajaÅ£i ai Serviciului care, chiar în timpul lor liber, sunt de găsit tot în curte, alături de colegii lor care sunt de serviciu. Unii în civil, unii în uniforme, stau cu toÅ£ii, povestesc, se încurajează, pleacă unul, vine altul ÅŸi aÅŸa mai departe. Ca ÅŸi cum aproape toată viaÅ£a lor e în curtea Serviciului de Ambulanţă.
"Poate le place colectivul, poate au un prieten într-o altă tură. Mai mult, când sunt solicitaÅ£i pentru ore suplimentare, majoritatea vine aici, îÅŸi dă seama de importanÅ£a muncii noastre. Se întâmplă să facem multe transferuri în clinici universitare ÅŸi nu ÅŸtim de azi pe mâine ce program vom avea ÅŸi abia primim o oră- două să ne organizăm, să ne căutăm oameni. Atunci apelăm la cei care sun liberi, iar ei vin, vin cu drag. Da, sunt prieteni, sunt ÅŸi cumătri între ei. Îmi place lucrul ăsta, ÅŸi eu sunt o fire sociabilă ÅŸi mă bucur să fiu printre ei. Nu-mi place să se bârfească, nu-mi place să se discute problemele noastre în afară ÅŸi de aceea le-am cerut întotdeauna să ne spălăm lucrurile aici, în familie ÅŸi să încercăm noi să ne rezolvăm problemele", spune managerul AmbulanÅ£ei.
Arată cu mândrie o medalie primită cu ocazia împlinirii celor 110 de activitate a serviciilor de ambulanţă în România ÅŸi placheta aniversară pe care este inscripÅ£ionată denumirea Serviciului JudeÅ£ean de Ambulanţă.
Sufletul celor de la Ambulanţă, un puzzle imens
Ca medic, nu a contabilizat niciodată numărul celor salvaÅ£i sau a celor pierduÅ£i ÅŸi crede că forÅ£a interioară a fiecăruia a fost un factor determinant. S-a întâmplat ca oameni salvaÅ£i de ambulanÅ£ieri să moară în spital, deÅŸi erau tineri ÅŸi aveau viaÅ£a în faţă. S-a întâmplat ca oameni ale căror ÅŸanse de supravieÅ£uire să fie considerate minime să trăiască ÅŸi încă mult.
"Îmi aduc aminte de un caz frumos. Într-o zi de PaÅŸti am fost solicitaÅ£i pentru un pacient la etajul IV, în oraÅŸ, găsit de familia care plecase la Å£ară ÅŸi se întorsese. Insuficienţă respiratorie acută, avea o dispnee marcată când am ajuns. Până l-am aÅŸezat noi ÅŸi l-am consultat, a stopat. Am coborât foarte greu, pe vremea aceea nu aveam colaborare cu pompierii. Echipajul ambulanÅ£ei era cu medic, asistent ÅŸi ambulanÅ£ier, greu- greu am coborât de la etajul IV, l-am intubat, am dat ÅŸi la balon (respiraÅ£ie, n.r.), dar cu bine am ajuns la spital, l-am predat medicilor, l-au urcat pe Terapie Intensivă. Mare mi-a fost mirarea când, a doua zi, la prânz, a venit soÅ£ia cu fiica ÅŸi mi-a spus că soÅ£ul ei trăieÅŸte ÅŸi mi-a adus o măscuţă de la balon, care în vânzoleala noastră, a căzut ÅŸi s-a dus undeva după o uşă. Au mulÅ£umit echipajului pentru efortul făcut ÅŸi am aflat ulterior că pacientul a trăit, s-a externat bine, pe picioarele lui ÅŸi pentru noi a contat. Urmărim în general ceea ce se întâmplă cu pacienÅ£ii, dăm telefoane în spital. Astea sunt satisfacÅ£iile noastre, atunci când ÅŸtii că au reuÅŸit să ajuÅ£i un seamăn, când reuÅŸeÅŸti să-l salvezi sau atunci când ducem un caz grav către IaÅŸi, de exemplu, reuÅŸeÅŸti să-l predai din spitalul clinic, simÅ£i o uÅŸurare, o mulÅ£umire sufletească ce-Å£i dă forÅ£a să mergi mai departe, simÅ£i o relaxare în tot corpul".
Åži da, sufletul celor de la Ambulanţă este un permanent puzzle din care cad piese, atunci când un pacient moare, dar altele se adaugă, odată cu salvarea altor pacienÅ£i.
Nu ÅŸi-ar fi dorit ca fiica ei să devină medic, mai ales urgentist, dar s-a găsit în faÅ£a faptului împlinit.
"Cu doi medici în familie, fiica noastră a crescut între gărzi dar n-aÅŸ fi văzut-o niciodată medic de urgenţă, pentru că este o fire mai plăpândă. N-aÅŸ fi vrut să devină medic pentru că e o meserie grea, care te Å£ine departe de casă, de familie, obositoare. E drept, cu mari satisfacÅ£ii atunci când reuÅŸeÅŸti să salvezi o viaţă. Surpriza mea a fost că într-o după-amiază, când m-am întors acasă de la serviciu, mi-a zis, fiind înainte de rezidenÅ£iat, că optează pentru medicină de urgenţă la Spitalul JudeÅ£ean Mavromati. Am încercat să-o conving, dar n-am avut ce face ÅŸi aÅŸa a ÅŸi rămas. Nu-mi pare rău, în schimb, văd că este foarte ocupată. Ea este căsătorită, are un copil ÅŸi mă gândesc că dacă nu am fi fost noi, nu ÅŸtiu cum s-ar fi descurcat", zâmbeÅŸte larg mama ÅŸi bunica Liliana Mateciuc.
"Uite ce au făcut profesioniştii!"
În opinia medicului Liliana Mateciuc, însă, se impune necesitatea ca oamenii, publicul larg, să poată avea posibilitatea de a face cursuri de prim- ajutor, astfel încât "adevărul" din filme ÅŸi comentariile de pe margine să fie limitate, iar viaÅ£a omului afectat de o suferinţă să aibă o ÅŸansă în plus la salvare.
"Contează, de exemplu, acele compresiuni toracice din primele clipe, făcute de anturaj, de fapt recunoaÅŸterea stopului ÅŸi începerea primelor măsuri de prim ajutor iar când ajunge echipajul calificat să poată prelua din mers ÅŸi să continue resuscitarea. Poate atunci populaÅ£ia ar înÅ£elege mai bine rolul persoanelor din echipajele de ambulanţă ÅŸi poate nu s-ar mai impacienta atât de tare", afirmă medicul urgentist.
Iar acele mici momente de satisfacÅ£ie, care fac atât de mult, sunt mai importante atunci când după ce un încarcerat a fost salvat, sau o persoană în stop cardio-respirator a fost resuscitat, "vocea străzii" ÅŸopteÅŸte: "Uite ce au făcut profesioniÅŸtii!".
Cu suflet ÅŸi cu pricepere, cu emoÅ£ie Å£inută în frâu ÅŸi lacrimi care stau ascunse bine, aÅŸa se face treabă la Ambulanţă, aÅŸa se salvează vieÅ£i, când Dumnezeu dă o mână de ajutor. Nu spunem că la Serviciul JudeÅ£ean de Ambulanţă lucrează "îngeraÅŸi" fără păcat sau fără pată, fiecare dintre noi ne trecem măcar câte o greÅŸeală în "cont". Ceea ce spunem este însă că merită să dăm "Cezarilor" de acolo ce e al lor: respect ÅŸi recunoÅŸtinţă.
