Protejaţi de costume ignifugate, cu capetele ascunse sub căşti de protecţie, pompierii îşi trăiesc viaţa în viteză, în pas alergător pentru că dacă apar ei, e clar că ceva rău se întâmplă. Dincolo de uniforme, de echipamente, de autospeciale, găsim oameni. Oameni cu sentimente, cu frustrări, cu dureri, cu lacrimi. Soţi, părinţi, prieteni, fii.

Proiectul "Oameni şi meserii" derulat de Ştiri.Botoşani.Ro abordează în această ediţie o meserie grea dar frumoasă, umanitară, a cărei esenţă este salvarea de vieţi. Dedicăm acest episod pompierilor botoşăneni care se pot recunoaşte sau îşi vor regăsi trăirile şi sentimentele în povestea celui mai "vârstnic" pompier din judeţ. Laurenţiu Grămescu activează la Detaşamentul Dorohoi şi face această meserie de peste 31 de ani.

Povestea începe în copilărie

În urmă cu peste 40 de ani, un băieţel cu ochii verzi şi curios nevoie-mare căuta să vadă ce se întâmpla în curtea unităţii de pompieri din Dorohoi. Se căţăra pe garduri, fugea când era admonestat, şi iar revenea, şi iar se uita prin gard. Când militarii ieşeau la instrucţie, copilul cu ochi verzi era prezent. Uneori avea noroc şi îi ajuta pe pompieri să strângă furtunurile. A crescut lângă unitatea pompierilor, a trăit acţiunile lor, iar când a crescut, a decretat cu curajul adolescenţei: Vreau să fiu pompier!

Laurenţiu Grămescu s-a dus la şcoala militară, timp de doi ani de zile, şi a performat, fiind şeful clasei. Apoi a fost repartizat, la cerere, la Detaşamentul Iaşi. Acolo l-a prins Revoluţia din 1989, însă în 1990, s-a cerut înapoi acasă, la Dorohoi. Şi acum tot la Dorohoi activează, ca şef tură de serviciu. La aproape 52 de ani, pe care îi va împlini anul acesta, este cel mai "bătrân" pompier în activitate din judeţ, deşi vioiciunea nu-l recomandă pentru acest apelativ. Are peste o mie de intervenţii la activ, incendii şi alte operaţiuni.

La prima misiune era militar în termen şi a participat la stingerea unui incendiu la Văculeşti, în podul primăriei de atunci. Avea 18 ani iar emoţiile erau imense. De prima victimă nu a uitat nici acum.

"Eram în şcoala militară. Era o zonă deosebită în ce priveşte pericolul de incendii şi era o bătrână care, surprinsă în casă, s-a intoxicat cu fum şi a decedat. Am deschis uşa, am descoperit-o acolo. În momentul ăla nu mi-am dat seama ce simt, din cauza adrenalinei, dar când ne-am întors la subunitate şi am realizat ce se întâmplase..."

Victimele din vis şi zbuciumul interior

Şi-a visat victimele pe care a reuşit să le salveze şi pe cele la care a ajuns prea târziu. "Săptămâni întregi le vezi în faţa ochilor, te marchează. Nu poţi să mănânci când te întorci la unitate. Mirosul, ceea ce vezi cu ochii tăi, dar mai ales ce soartă a avut persoana respectivă te impresionează", spune Laurenţiu Grămescu.

Nu a calculat niciodată câte persoane a salvat, însă crede că sunt multe. "Într-o zi am avut 30 de persoane, la inundaţiile de la Pădureni din 2010. Eram de serviciu, într-o zi de luni, 28 iunie. Iniţial, anunţul a fost pentru localitatea Pădureni. Am trimis un echipaj acolo şi după aia ne-au anunţat să le trimitem barca pentru că apa creştea. M-am dus acolo, am înaintat prin apă, m-am dus la echipaj şi apoi am trecut la salvarea celor 30 de persoane din casele inundate. Asta a fost cea mai dificilă şi mai periculoasă misiune pentru că apa era până la piept, curgea cu putere pentru că se canalizase pe strada principală, unde eram eu. Din cauza gardurilor, ea creştea pentru că nu apuca să treacă prin garduri. Eram cu echipamentul de protecţie, foarte greu, cu cizme tip pescar, pline cu apă, şi nu mai reuşeam să ajung la echipaj. Apa m-a luat la vale şi am reuşit să mă prind de o creangă şi să sar gardul într-o curte", povesteşte Laurenţiu Grămescu.

"Apa era ca o turmă de bivoli negri, scăpaţi de sub control, aşa se manifesta. Era urât tare. Simţeai... frica. Eram singur şi...", rosteşte pompierul cu glas înfundat şi ochi înrouraţi iar noi parcă simţim pe suflet greutatea momentului prin care a trecut.

Omul Laurenţiu Grămescu îşi continuă povestea cu ton optimist pentru că şi-a găsit echipajul şi împreună s-au apucat de salvat oamenii care aveau nevoie de ajutor. "Cu o volă mare am trecut şi i-am salvat. Erau bătrâni, copii. Când ne-au văzut, erau speriaţi pentru că nu mai văzuseră aşa ceva niciodată. A fost ceva ieşit din comun", povesteşte pompierul.

A mai trecut pe lângă moarte şi cu alte ocazii pe care şi le aminteşte ca şi cum ar fi fost ieri. "Am mai fost la o misiune, când eram în şcoala militară, în 1988, la platforma petrolieră Brazi. Ardea un rezervor de fracţii înalte. O desfăşurare de forţe impresionantă. Erau deplasate maşini de peste tot. Mi s-a făcut pielea ca de găină când am văzut ce era acolo. Eram tânăr. Când am ajuns acolo, spuma era de o jumătate de metru", îşi aminteşte Laurenţiu Grămescu.

Satisfacţia muncii

Şi tot din sertarul cu "amintiri", scoate şi pe cele cu oameni. A fost pupat pe obraji, oamenii i-au strâns mâinile, i-au mulţumit. Şi acum, când iese în oraş, oamenii îl salută, îl apreciază iar el e mândru. "Mai ales la incendii, bătrânii salvaţi plâng, ne iau de gât, ne pupă. E o satisfacţie extraordinară, e satisfacţia muncii corecte", spune Laurenţiu şi râde cu toată faţa. "Îmi aduc aminte de o intervenţie în care am avut satisfacţia că am salvat un om dintr-un puţ, la Dumeni- George Enescu. Erau doi care lucrau într-un puţ de 20 de metri, făceau nişte lucrări. Scoteau apa cu o motopompă pe benzină şi noxele erau eliberate în interior. Unul a murit, iar celălalt nu prezenta semne vitale. L-am scos, l-am resuscitat şi l-am readus la viaţă. Ne-am simţit că l-am readus la viaţă din morţi", spune pompierul.

A avut însă parte şi de episoade amuzante, pentru că nu se poate ca o meserie să-ţi aducă doar lacrimi.

"Am avut o intervenţie chiar aici, jos, în Dobrogeanu- Gherea, la o familie de romi. Am fost anunţaţi prin 112 că au un şarpe în casă şi să mergem să-i salvăm. Cică avea vreo doi metri, după cum spunea bărbatul. Omul, la vreun metru 80 şi vreo 150 de kile. Când am ajuns acolo, îmi spune că are şarpele în casă, să-l scot de acolo. L-am căutat şi l-am găsit pe şarpe ascuns într-un dulap. Avea 20 de centimetri. Când l-am scos şi i l-am arătat omului, l-am şi întrebat: Ăsta-i şarpele de doi metri? Omul avea o frică şi mi s-a părut comic. Îi arătam şarpele şi el, ditamai omul, fugea de rupea pământul. Mie îmi plac reptilele, am prins şerpişori şi când eram mic. Şi aici, în spatele unităţii am prins un şarpe, nu sunt periculoşi. L-am dus în pădure la Horlăceni cu maşina", râde Laurenţiu Grămescu.

Tot amuzantă i s-a părut o altă intervenţie, atunci când pompierii au fost chemaţi să coboare o persoană supraponderală de la etajul patru la ambulanţă. "Când ajungem acolo, era o persoană la etajul unul care stătea pe scări şi noi trecem pe lângă ea şi-i spunem să se ferească pentru că urmează să coborâm un supraponderal. La care el zice că el e persoana, dar avea vreo 50 de kilograme. Am întrebat-o pe asistentă de ce ne-a chemat şi ea zice că s-a temut să nu cadă, de aia a apelat la pompieri", povesteşte pompierul. "La noi nu prea sunt aventuri din astea comice, la noi sunt tragedii, asta e partea urâtă a meseriei noastre. Atunci când oamenii rămân fără case, fără copii, mai ales în preajma sărbătorilor", oftează.

Aşa a fost atunci când a ars o casă în Dumbrava şi în ea erau doi copii şi o bunică. "Rămâi marcat, dar trecem la un moment dat şi peste asta. Dacă nu reuşeşti să treci, pleci din meserie".

Împarte necazul cu colegii lui de tură, dar nu au dat niciodată cu basca de pământ şi să tragă o înjurătură de-a noastră. Nici când Băsescu şi Boc le-au tăiat salariile, în 2010. Aşa s-au dus la inundaţiile din vara aia, cu bani mai puţini, cu nervi mulţi, dar şi-au făcut treaba pentru că salvarea oamenilor a fost atunci mai importantă decât salariul lor tăiat de politruci.

Meseria de pompier, frumoasă şi plină de provocări

Mai are cinci ani până la pensie, 57 de ani fiind vârsta la care trebuie să părăsească unitatea. Nu prea e de acord cu asta. Ei au impresia că la 57 de ani, un pompier urcă cu aceeaşi viteză în maşină şi se poate arunca în foc. Cred eu că vârsta potrivită pentru pensionarea unui pompier e 50 de ani. Dacă te trezeşti la 50 de ani dimineaţa şi nu te doare nimic, înseamnă că eşti mort", glumeşte omul.

Ce-o să facă la pensie? Râde, spunând că va bate pas de defilare prin mijlocul târgului. Dar apoi spune că va călători, va urca pe munţi, va merge la pădure. Sigur nu va avea timp să se plictisească. Ne-am gândit că sigur are băieţi şi sigur pasiunea lui pentru munca de pompier s-a transmis şi lor. Ne-am înşelat. Fiica lui, de 21 de ani, este studentă la Medicină.

"Iese medic, s-ar putea să se ducă la SMURD. I-ar plăcea, de asta s-a dus la facultatea asta", râde Laurenţiu Grămescu, mândru de fiica lui cea puternică. Dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar face tot pompierie şi dacă îl întrebi şi de cinci ori despre meseria lui, va spune că e cea mai frumoasă. "Dacă nu-mi plăcea, plecam. E uşor să pleci, faci raport şi a doua zi ai plecat!"

Cum trebuie să fie un pompier? "Să aibă tărie de caracter, să aibă un psihic puternic, să fie inteligent, curajos, să uite rapid ce s-a întâmplat cu o zi înainte pentru că altfel rămâne marcat şi nu e bine pentru că îl afectează emoţional. Trebuie să fie un bun camarad. Sunt lucruri care ne impresionează până la lacrimi. Pompieria este o armă umanitară, faci bine", spune Laurenţiu Grămescu.

Familia, un sprijin necondiţionat

Dincolo de pasiunea pentru meserie, stă pasiunea pentru familie, cea care îl întregeşte, îl sprijină şi-i acordă dragoste necondiţionată. Soţia lui i-a înţeles pasiunea şi îi place şi ei meseria lui.

"E bucuroasă când am intervenţii şi-i povestesc ce-am făcut, cum am salvat. Au fost momente în care stăteam în cazarma de la Iaşi şi nu a ştiut nimic de mine o lună întreagă. A fost frumos când ne-am reîntâlnit. Dragostea e ca bucătăria, dacă mănânci aceeaşi mâncare în fiecare zi te saturi. La noi, dacă nu ne vedem în fiecare zi, e frumos. Mă ajută foarte mult", mărturiseşte soţul- pompier.

Datorează carierea lui dar mai ales pasiunea pentru meserie, regretatului col. Baltaru, comandant de pluton la Dorohoi pe care îl descrie drept un un militar desăvârşit dar şi căpitanului Popa, din Boldeşti Scăeni, pe care l-a avut superior în şcoala militară. "M-au învăţat tot ce ştiu eu".

Tradiţia "botezului" nu mai există în meseria asta, însă a fost "botezat" atunci când juca fotbal, în Divizia C, la Cristalul Dorohoi. "Când intrai în echipă, te luau colegii şi nu puteai să stai pe fund o lună. Aveau crampoanele alea ascuţite şi când dădeau la fund... era de groază. Am jucat şi la Petrolistul Boldeşti, când eram în şcoala militară. Ne-a fost antrenor tatăl lui Vivi Răchită. Am jucat şi cu Vivi. Am jucat şi împotriva lui Piţurcă (fostul selecţioner al României, n.r.). Piţurcă a jucat atunci 10 minute, el era rezervă, eu eram titular, era un meci amical. În 1985, eram în echipă cu Gheorghe Liliac (dorohoian care a jucat la Steaua Bucureşti şi la echipa naţională a României, fiind primul botoşănean care a îmbrăcat tricoul tricolorilor, n.r.)", povesteşte pompierul.

Are şi semne care să-i amintească de meseria de pompier. O cicatrice pe ceafă, după ce un jar i-a căzut pe lângă guler şi l-a ars şi un deget tăiat într-o tablă. "Dar nu am avut mănuşă, a fost vina mea". Nu prea are ce să-i înveţe pe pompierii tineri, care vin la detaşament, pentru că vin deja pregătiţi din şcoală. În schimb, crede că exemplul personal e foarte important pentru colegi. "Dacă cei din spate te simt că eşti fricos, le transmiţi sentimentul şi lor şi ratează misiunea", explică pompierul.

Laurenţiu Grămescu este un om curajos pentru că, dincolo de misiunile sale, nu se teme să spună lucrurilor pe nume. Laurenţiu Grămescu şi colegii lui pompieri au un crez: Audacia et devotio. Curaj şi devotament. Şi pentru asta le mulţumim tuturor. FOTO, VIDEO: Ionuț Tăbultoc 

CITEȘTE ȘI: "Calendar ortodox, 23 noiembrie: Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul Vâlcii; Sf. Ier. Amfi..."