Priviţi-vă mâinile. Ce poveste spun? Vă citiţi viaţa de până acum în mâini? Sunt fine? Sunt muncite? Vă dor uneori? Priviţi mâinile apropiaţilor. Ce vedeţi în palmele lor? Acum priviţi mâinile unui chirurg. Acestea sunt mâinile care taie, care cotrobăie în noi, care vindecă. Mâini vindecătoare.

Proiectul OAMENI ŞI MESERII, derulat de Ştiri.Botoşani.Ro, a ajuns la etajul VI al Spitalului Judeţean Mavromati, acolo unde perechi de mâini de chirurgi fac ce-au învăţat în ani de şcoală. Mulţi ani de şcoală. Despre meserie, despre viaţa dată de mâinile vindecătoare şi despre omul din spatele măştii sterile, ne-a vorbit medicul Maria-Silvia Ţighiliu, şeful Secţiei de Chirurgie. Femeie, soţie şi mamă. Chirurg.

Începuturile

În 1995 şi-a început cariera de chirurg şi în cei 21 de ani de când ţine viaţa în mâini a trecut prin Rai şi prin Iad. Ale sufletului pentru că, spune Silvia Ţighiliu, e imposibil să nu pui suflet în tot ceea ce faci. Vorbeşte despre ea şi despre colegii ei cu care împarte responsabilitatea salvării de vieţi, responsabilitatea dăruirii.

De mică şi-a dorit să fie "doctoriţă", chiar dacă nici nu putea pronunţa bine cuvântul. Nu ştia că va deveni chirurg, însă ştia că vrea să facă bine, să nu vadă oameni bolnavi, să nu vadă suferinţa pe chipul lor. A fost sprijinită de părinţi şi de familia extinsă. Un unchi din partea bunicului i-a deschis uşa casei adolescentei care stătea la căminul Laurianului şi a susţinut-o permanent. "În casa lui eram foarte bine primită, să pot să învăţ, să mă pregătesc pentru olimpiade. Eu, fiind de la ţară, stăteam în internat şi cum eram opt fete în cameră... Acolo am ascultat pentru prima oară muzică simfonică. A crezut în mine şi m-a încurajat".

A ajuns la Medicină, la Iaşi. Cum a fost prima oră de Anatomie Patologică? Zâmbeşte şi admite că nu a fost foarte plăcut, dar spune că omul, aşa cum este natura lui, se poate obişnui cu orice. "Râdeam cu colegii mei, cu care eram la lucru la cadavru, că ajunsesem să considerăm asta ceva firesc. Am avut marele noroc, un noroc extraordinar, cu profesorul Petrovanu, care avea un stil pedagogic ieşit din comun. Ne explica la ore, ne arăta pe cadavru toate elementele. Numai că avea o pretenţie de la studenţi. Când mergeai la oră, trebuia să ştii lecţia de la începutul anului pentru că te întreba de la primul curs. Dacă nu ştiai, erai dat afară, or asta era o chestie cumplită. Am avut noroc pentru că Anatomia m-a ajutat ulterior în chirurgie. Ca să fii un chirurg bun, trebuie să fii un anatomist bun", povesteşte Silvia Ţighiliu.

Prima operaţie la care a intrat ca "mâna întâi" a fost în perioada rezidenţiatului şi, ca prima operaţie dată unui rezident, era o apendicectomie. "Totul a mers în regulă, aveam pe cineva de bază alături de mine". Şi da, a avut emoţii. Încă mai are şi acum, după atâţia ani. "Emoţia este firească. Este ca şi cum atunci când ţi-e frică empatizezi cu persoana respectivă... şi este firească. Nu poţi să intri într-o intervenţie fără să-ţi fie teamă. Omul este unicat şi aşa cum figura lui n-o vei mai regăsi la altcineva, aşa şi în abdomenul lui organele, vasele, nervii nu sunt identici de la un corp la altul. Întotdeauna este ceva nou, diferit. Niciodată nu ştii ce vei găsi acolo, cum va fi, ce va fi. Şi acum, după 21 de ani de chirurgie, când am o intervenţie laborioasă, citesc, mă pun la punct cu intervenţia şi mă gândesc la toate posibilităţile şi da, la fiecare intervenţie există teamă", mărturiseşte chirurgul.

Prinşi între Raiul unei operaţii reuşite şi Iadul unui eşec

Cum a fost Raiul, atunci când l-a văzut prima dată? "Am ţinut în mâna mea inima unui om şi am cusut-o. Se zbătea ca un porumbel în mâna mea. În momentul în care am salvat acea viaţă, acea inimă, iar copilul de 22 de ani pe care îl operam a trăit, am simţit că sunt în Rai. Sunt situaţii în care ne simţim foarte- foarte sus, dar lucrurile astea sunt rare şi imediat urmează reversul. Se spune că 50% din vindecarea pacientului stă în suflet şi în credinţa lui că va fi bine. Atunci când vine pacientul cu încredere la tine şi el se lasă în mâna ta, fiind convins că îl vei face bine, chiar aşa va fi. De asta trebuie mult suflet. Însă stresul şi efortul la care suntem supuşi... Apoi sufletul pe care îl pui în fiecare clipă are şi el o limită. Aşa că după o perioadă ne simţim secătuiţi de vlagă. Simţim că nu mai avem putere să-i dăm celuilalt, eşti nervos, agitat, lucrurile nu mai sunt bune. Atunci trebuie să te rupi, să pleci şi să-ţi încarci bateriile. Eu plec din oraş pentru că altfel nu mă pot detaşa. Sunt momente în care mă duc la mânăstire pentru că simt nevoia să stau acolo, uitată de lume", spune Silvia Ţighiliu, iar vocea pare apăsată de greutatea responsabilităţilor. Şi da, plânge şi acum, de bucurie, de tristeţe, de emoţie.

"Asta nu înţeleg oamenii, că noi chiar ne dăruim. Noi ne dorim ca lucrurile să fie bune, să facem bine, să vindecăm oamenii. Noi ne rugăm pentru pacienţii noştri, pentru că asta e cea mai mare bucurie a noastră. Plângem şi de bucurie, şi de tristeţe".

Iar oamenii nu uită că au primit o bucăţică de viaţă atunci când totul pe părea potrivnic. "Am un pacient care acum e plecat din ţară, dar a venit câţiva ani la rând ... un tânăr care se plimba cu prietenii, cu motocicletele. Avea viteză foarte mare şi s-a izbit într-o piatră de kilometraj şi pur şi simplu a fost despicat în două. Am reuşit să-l salvez şi apoi ani de zile a venit cu un buchet de flori chiar în ziua respectivă. Spunea că i-am salvat viaţa şi că s-a născut a doua oară".

Soţul, "mamă şi tată" pentru copilul a cărui mamă era la spital

Familia i-a fost alături mereu, i-a fost oază de linişte, i-a fost sursă de putere şi sprijin necondiţionat. "Au fost şi momente foarte grele, când la serviciu aveam probleme. Dar mă duceam acasă şi vorbeam cu cel care a fost alături de mine, care întotdeauna a avut timp pentru mine, să mă asculte, să mă încurajeze. Noi mergeam la congrese, familia rămânea aici, în Botoşani şi întotdeauna a avut încredere în mine şi m-a susţinut. Iar cu copilul am avut un noroc extraordinar. Am avut un copil care a muncit singur, care a fost de mic obişnuit că mama este la spital, dar m-a suplinit soţul meu. Soţul meu i-a fost şi mamă şi tată. Poate că reproşuri nu au fost, pentru că reuşeam să compensăm atunci când eram împreună şi făceam lucruri extraordinare împreună. La un moment dat avea la o lecţie cu doamna dirigintă o temă: cine este cel mai bun prieten cu părinţii lui, iar copiii din clasă au spus că Raluca şi părinţii ei. Reproşuri nu au fost din partea ei, dar eu, în momentul în care a plecat la facultate, la Bucureşti, am simţit că am pierdut foarte mult din viaţa copilului meu, că au fost clipe care au trecut pe lângă mine şi eu nu am fost alături de ea, nu m-am bucurat alături de ea de clipele acelea şi reproşul a fost în sufletul meu", rememorează mama Silvia Ţighiliu.

Şi nu, chirurgia, medicina în general, nu e un câmp de flori, nu e o rază de soare, e şi durere, e şi frustrare. "Au fost momente când mă trezeam dimineaţa şi-mi ziceam: Doamne, oare ce meserie mi-am ales eu, să tai oameni? Mă duc şi tai oameni, pun bisturiul pe corpul unui om şi tai. Şi m-a ţinut aşa cam o lună de zile, dar încet- încet a trecut. Da, sunt şi încercări din astea".

Chirurgul îşi caută liniştea şi crede în Dumnezeu, pentru că simte sprijinul divin atunci când operează. "Sunt momente în care parcă cineva te ajută, cineva îţi scoate în faţă că ceva nu este în regulă şi că trebuie să te duci şi în locul respectiv să cauţi. La noi, în chirurgie, există aşa-numitul miraj al primei leziuni. În sensul că te duci, ai operat, ai găsit, ai scos şi te apuci să rezolvi lucrul ăla. Şi parcă cineva te împinge şi-ţi spune să nu te opreşti, mai caută, mai există ceva şi într-adevăr, mai există ceva, există două sau trei leziuni. Eu am simţit..."

Orgoliile chirurgilor cu mâini blânde

Cum e când mâinile "cotrobăie" printre organele unui alt om? Chirurgul trebuie să aibă inimă de leu şi mâini de femeie, să fie gentil, blând şi asta e prima lecţie pe care îi învaţă pe mai tinerii colegi. Şi dacă tot am ajuns la colegii de muncă, am vrut să ştim cum se simte o femeie ca şef al unei secţii în care majoritari sunt bărbaţii.

"În general chirurgii sunt nişte bărbaţi cu personalităţi foarte puternice, foarte orgolioşi, foarte încăpăţânaţi, că altfel nu ar fi chirurgie. Trebuie o tărie de caracter foarte mare şi fiind orgolioşi, eu sunt ca un tampon între ei. Părerea mea este că ei mă acceptă pentru că eu nu sunt în concurenţă cu ei. Este însă foarte greu pentru că sunt personalităţi puternice, orgolii puternice şi atunci eu trebuie să am o inteligenţă, un spirit pacificator dar şi un simţ de a prevedea dinainte ce se va întâmpla ca să încerc să evit conflictele", povesteşte Silvia Ţighiliu.

În ciuda oricăror probleme, a ştiut de la începutul carierei că nu va părăsi chirurgia. "Când eram rezident, în Iaşi, în Clinica a III-a Chirurgie, erau nişte oameni deosebiţi, nişte profesori universitari deosebiţi. Profesul Cristian Dragomir... Atunci era preşedintele Societăţii de Chirurgie din România, acceptat ca unul dintre cei mai mari chirurgi ai României. Era profesorul Mihai Stoian, un chirurg şi mai ales un om cu lucrări ştiinţifice publicate în străinătate şi care era extraordinar de bine pus la curent cu toate noutăţile şi, cel mai de suflet, profesoara mea Cristina Dăscălescu. Atunci nu era profesor, ci era conferenţiar, dar care mi-a fost ca o mamă spirituală, care m-a marcat nu doar din punctul de vedere al profesiei ci a fost un model pentru mine- era femeie, era chirurg, îmi doream să fiu ca ea. Mi-a fost alături din toate punctele de vedere, un om cu adevărat extraordinar", rememorează chirurgul Silvia Ţighiliu.

Durerea chirurgului în realitatea românească

Dacă ar fi s-o ia de la capăt, tot medicină ar face, deşi acum o doare acest răspuns. "Atunci când eram mică şi apoi în liceu, mi se părea că medicina este cea mai frumoasă meserie, cea mai nobilă. Dar în ultimii ani, campania asta denigratoare la adresa medicilor ne-a făcut foarte mult rău, sufleteşte şi social. Toată lumea zice să pleacă doctorii în străinătate, însă medicii pleacă pentru că statutul nostru social în societatea românească a decăzut foarte mult. S-a ajuns să fii denigrat şi ne doare foarte mult pentru că tot ceea ce noi facem facem din pasiune şi punem foarte mult suflet. Poate că sunt şi excepţii, poate apar şi greşeli, însă acestea sunt peste tot, nu doar la noi. Omul nu este perfect, doar Dumnezeu este perfect", susţine cu convingere Silvia Ţighiliu.

Poate de aceea, fiica ei n-o urmează în meserie deşi trăsăturile necesare le are. "Fiica mea ar fi putut fi un medic foarte bun, pentru că este inteligentă, este tenace, dar i-am spus că numai dacă vrea să se dăruiască pe sine pentru ceilalţi, atunci merită să facă Medicina. Dacă nu, toată viaţa îi va fi un chin pentru că în meseria de medic trebuie foartă dăruire, dragoste faţă de oameni şi fiecare fibră a ta să o dărui celuilalt. Sunt şi avantaje pentru că este o meserie foarte frumoasă şi te simţi alături de Dumnezeu, un mic Dumnezeu, când ai succes, când lumea te adulează, când eşti lăudat. Dar a doua zi poţi să ajungi în Iad pentru că atunci când ai un insucces... Şi Raiul, şi Iadul fac parte din viaţa noastră şi trebuie să fii foarte puternic să poţi face faţă la aceste treceri atât de rapide.

Cât timp am stat de vorbă, mâinile vindecătoare ale chirurgului nu s-au odihnit. Degetele s-au împletit şi s-au despletit, au oftat, s-au strâns ca în rugăciune, au spus povestea unei vieţi. Dar timpul e scurt, iar oamenii aşteaptă. Un diagnostic, o explorare, un sfat, o prognostic.

Coborâm la cabinetul în care o tânără aşteaptă să fie supusă unei analize deloc plăcute. Vocea chirurgului e blândă, iar tânăra, despre care aflăm că e mama a doi băieţi, chiar mărişori, prinde curaj şi suportă. Analiza deloc plăcută devine prilej de conversaţie între femei, între mame. Închidem uşa cabinetului în care mai multe suflete emană lumină şi speranţă.

 
 

CITEȘTE ȘI: "Calendar ortodox, 24 noiembrie: Sf. Sfinţiţi Mc. Clement, Episcopul Romei, şi Petr..."