Oricât de sumbru ar suna, viaţa noastră începe şi se termină la Starea Civilă: acolo căpătăm o identitate, în momentul în care o doamnă sau un domn scrie pe un document oficial, intitulat certificat de naştere, numele pe care l-au stabilit părinţii, după îndelungate negocieri. Tot la Starea Civilă devenim "persoane respectabile", odată ce primim livretul de familie, imediat după oficierea căsătoriei civile. Ei bine, tot la Starea Civilă se încheie povestea unei vieţi, cu completarea certificatului de deces.

Pe dinafară, Starea Civilă este locul contrastelor, acolo unde lacrimile de fericire se împletesc cu lacrimi de durere. Punem accentul pe ceremoniile în urma cărora din sediul Stării Civile ies proaspete familii, însoţite de martori încântaţi, de părinţi emoţionaţi şi aşa mai departe. Din interior, însă, lucrurile se văd un pic altfel. Vedem ofiţeri de stare civilă îngropaţi în documente, mică parte din ele cu referire la aceste frumoase ceremonii.

Constantin Gabur are ceva ani de când conduce Serviciul de Stare Civilă, alături de el lucrând în acest sistem alţi cinci ofiţeri, toţi ocupându-se cu documentele în care se găseşte viaţa noastră. "În Legea 215 a administraţiei publice locale se arată că ofiţer de stare civilă este primarul, care delegă această activitate unei alte persoane- secretarului sau viceprimarilor. Ca meserie, este ca oricare alta, ca cea de frizer, cizmar, numai că spre deosebire de acestea, trebuie să ştii foarte bine procedurile cap- coadă şi legislaţia, să ai răbdare să vorbeşti cu omul pentru că de multe ori se întâmplă ca cel din faţa ta să nu ştie ce vrea", spune Constantin Gabur.

După 16 ani în Urgenţă, asistentul schimbă registrele

Înainte de a deveni ofiţer de stare civilă, Costel Gabur era asistent în Spitalul Judeţean. Trei ani chiar în spital, 16 ani în Unitatea de Primiri Urgenţe. Când garda nu era plină de cazuri, îşi găsea timp să intre în direct în emisiunile de noapte ale unui post de radio la modă atunci şi cu umor, alături de alţi tineri la vremea aceea, transforma noaptea în zi. Ieşea o distracţie teribilă de care unii ascultători ai Uniplus-ului îşi amintesc şi acum. Din punctul său de vedere, însă, munca în Urgenţă era plină de adrenalină şi de suflet.

"Erau multe cazuri, oameni care pregăteau hrana la animale şi-şi prindeau mâinile la şişcorniţă, la abric, la ceva, veneau cu oasele sfărâmate. Dacă n-aveam într-o zi o fractură de redus, o luxaţie, de suturat o plagă, ceva de incizat, nu mă simţeam în apele mele şi nu pentru că aş fi fost sadic ci pentru că mă simţeam inutil. Era satisfacţia mea când venea omul la control şi-l vedeam întreg. În perioada aia începusem să fac Dreptul, iniţial dând la Medicină dar m-a mâncat fizica. Am terminat facultatea, am dat licenţa, n-ar fi fost rău să rămân la Urgenţă. Fac o paranteză aici: foştii mei colegi din Urgenţă au salarii mai mari decât al meu, ca şef de serviciu. Am spus însă că ar fi bine să fac altceva: am dat examen, am intrat consilier juridic la Primărie, doamna Poelincă intrase în magistratură. Un an şi ceva am intrat la Oficiul Juridic, prin anii '99. Dar se preconiza pensionarea domnului Mihai Ilie, care conducea Serviciul de Stare Civilă pe atunci, am avut o discuţie cu domnul secretar şi am preluat Starea Civilă. Eram patru oameni, au mai venit încă doi, pe lângă Starea Civilă s-a mai lipit o colegă de la Alocaţii, care ulterior a plecat din ţară, dar prerogativele au rămas tot la noi şi de atunci ne chinuim să scăpăm de Alocaţii, numai nu reuşim. Ei, ideea e că am trecut de la un sistem în care am lucrat cu omul la un alt sistem în care am lucrat cu omul. Acolo vedeam oameni pe targă despre care nu ştiam că scapă, aici vin unii nervoşi că nu ştiu dacă scap eu", îţi aminteşte râzând Costel Gabur. Şi, completăm noi, a schimbat registrele de prezentări în Urgenţă cu registrele de stare civilă.

"Căsătoriile sunt undeva pe locul 4- 5 în activitatea noastră"

Şi chiar dacă asociem Starea Civilă cu căsătoriile, aflaţi că de fapt aceste documente ocupă locul 4 sau 5 în ordinea activităţii ofiţerilor de stare civilă botoşăneni.

"Cele mai multe acte care se fac la noi sunt certificatele de naştere. La Botoşani avem între 2.700 şi chiar 3.000 de naşteri pe an, avem cam la 1.300 de decese şi în jur de 700 de căsătorii. Or în afara acestor documente, avem foarte multe comunicări de sentinţe de la instanţe, de adopţii, de schimbări de nume pe cale administrativă, modificări de acte, completări de acte care se fac prin instanţe în procedură administrativă, divorţurile pe cale administrativă, comunicările de divorţuri care au loc în alte localităţi ale persoanelor născute în Botoşani. Şi asta pentru că în Registrul de Naşteri se completează cu "căsătorit cu..., la data de...". Or când vin astea, depăşesc de două- trei ori numărul actelor despre care vorbeam la început. Căsătoria sare în faţă pentru că aici vii cu alai, cu muzică, cu fotograf, cu petrecere. Dacă ar fi să vii şi la deces cu carul mortuar la Starea Civilă, stai să vezi ce-ar fi aici, sau să vii cu cumătria după tine pentru înregistrarea unei naşteri, explică Costel Gabur. Trebuie spus că acel certificat prin care se înregistrează căsătoria civilă a două persoane plus chestionarul la care trebuie să răspundă nu sunt singurele formalităţi. Şi asta pentru că orice certificat de căsătorie este înregistrat în registre- unul care rămâne la Starea Civilă şi unul care pleacă la Serviciul de Evidenţă a Persoanei din cadrul Consiliului Judeţean şi unde este păstrat pentru o sută de ani şi mai bine chiar", povesteşte ofiţerul de stare civilă.

Despre "Domnul Nu-i!" şi emoţiile estompate în timp

Tot pe dinafară, Serviciul de Stare Civilă pare o uzină în care domneşte birocraţia, în care documentele dictează la termen şi la uşa căruia plângi până obţii ce-ţi trebuie. Din punctul de vedere al ofiţerului stării civile, lucrurile sunt un pic diferite.

"Eu nu sufăr să am hârtii pe masă şi am vorbit şi cu colegii mei: dacă un om vrea o hârtie şi poţi să i-o rezolvi într-o oră să i-o dai, dă-i. Nu are rost să amâni şi să-l chemi şi mâine şi poimâine", spune Constantin Gabur. Şi asta, spune el, i se trage dintr-o experienţă personală, când a învăţat pe pielea lui ce înseamnă amânarea.

"Pe timpul lui Ceauşescu, atunci când am primit locuinţa, aveam nevoie de la Administraţia Financiară de o hârtie cum că nu aveam alt apartament sau ceva de felul ăsta. M-am dus, am depus cererea la Primărie, mi-a spus să vin după trei zile, m-am întors după trei zile, dosarul meu era la Administraţia Financiară. Am umblat după domn' inspector vreo trei zile, era pe teren, nu era, ba mânca- am ieşit să nu mă uit în gura lui şi el a plecat pe altă uşă, dus a fost. În fine, odată îl prind şi-mi spune că n-a venit hârtia. Mă duc la primărie, hârtia era trimisă de când... Aveam şi eu o pilă în conducerea Administraţiei Financiare, mă duc la omul respectiv şi-i spun că inspectorul mă plimbă de atâta timp pentru hârtia aia. Directorul îl sună pe şeful de serviciu, ăla vine la inspectorul meu, îl întreabă de hârtia mea, inspectorul zice că nu-i, şeful deschide dosarul şi ce crezi: hârtia mea era fix acolo, în dosar. Inspectorul meu a devenit "domnul Nu-i!" iar când aud pe cineva că-mi vorbeşte de birocraţie mă gândesc la inspectorul meu".

Cât despre emoţii, înveţi să le dozezi şi, culmea!, mai degrabă te impresionează un caz social decât un eveniment.

"Poţi să ai emoţii atunci când un prieten apropiat se căsătoreşte sau îşi căsătoreşte copilul. Mai sunt situaţii cu oameni care, din cauza unor circumstanţe, au ajuns în situaţii neplăcute şi când îşi pune toate actele pe masă şi începe să-ţi povestească viaţa lui, ţi se ridică părul pe mâini când îţi dai seama că dintr-o prostie, s-a închis o viaţă. Sunt de exemplu ăştia necăjiţi de acasă, de-o seamă cu mine, ai căror părinţi nu i-au împins spre şcoală sau care au trecut prin şcoală ca gâsca prin apă şi care au rămas cu opt clase, că le-a plăcut mai mult la stână. După '90, stânile de la CAP-uri s-au desfiinţat, proprietarii de stâni nu l-au primit, a mai muncit p'ici, pe colo ca salahor, fără carte de muncă, fără acte, s-a dus în străinătate, a muncit şi acolo şi când s-a întors pe tren, a fost buzunărit de toţi banii. Şi s-a întors mai flămând şi mai zdrenţăros decât a plecat. Şi când a intrat aici, cu faţa afectată deja de descuamaţia aia purpuracee, cauzată de subnutriţie, mi-am adus aminte de Fefeleaga. Era un om care m-a impresionat profund pentru că nu venise să ceară, ci avea o problemă cu actele şi voia o rezolvare. Sunt oameni necăjiţi de acasă, n-au dat atenţie nici la învăţătură, s-au complăcut într-o situaţie şi nu găsesc rezolvare", îşi aminteşte ofiţerul de stare civilă.

Despre căsătoriile- afaceri

De când oficiază căsătorii, Costel Gabur a văzut multe cupluri pe care le împarte în mai multe categorii- mirii care se mănâncă din ochi şi a căror dragoste se simte în aer, cei mai serioşi şi mai seci dar şi cei pentru care căsătoria civilă reprezintă o "afacere", o necesitate pentru rezolvarea altor probleme.

"Mi-aduc aminte că în urmă cu vreo zece ani am avut un caz comic: au venit doi tineri care voiau să se căsătorească şi în care el să preia numele fetei. Când am făcut investigaţiile, am descoperit că în actele de naştere apărea acelaşi tată, şi la fată şi la băiat. Când l-am chemat pe bătrân să-mi explice, mi-a zis că de fapt el nu e tatăl fetei, dar era moda de a recunoaşte copilul, chiar dacă nu era al lui, să nu rămână fără tată. Păi, îmi pare rău, legal nu pot să-i căsătoresc pentru că ambii au acelaşi tată în acte. La scurt timp după, vine băiatul cu o altă fată de mână şi mă întreabă: Şefu', asta-i bună? În acte era bună, după aia m-am lămurit eu că băiatul fusese în străinătate, cine ştie ce făcuse pe acolo, avea interdicţie şi-i trebuia un alt nume, că identificarea la vamă nu se făcea pe bază de CNP", povesteşte Costel Gabur.

Speciale sunt însă căsătoriile "maturilor", spune ofiţerul de stare civilă, mai exact persoane care au trecut de prima tinereţe, care poate au mai avut căsnicii din care au ieşit şi care acum cred că şi-au găsit jumătatea. "Căsătoriile astea au un farmec anume, sunt oameni cu serviciu, cu case, pe picioarele lor, sunt trecuţi prin viaţă, ştiu ce fac. Deşi cred că şi din ăştia tineri care se căsătoresc sunt cupluri care ştiu ce fac: au deja serviciu, se pot întreţine singuri, şi-au făcut o carieră, au ce le trebuie şi se găsesc".

Cu toate astea, nu-şi compară propria căsnicie sau propria-i ceremonie de nuntă. "De multe ori nici nu discut acasă despre ce văd, decât dacă se întâmplă vreo tărăşenie, dacă e ceva comic. Când lucrezi cu omul, când vin cei doi, cu doi martori, mai vine familia, mai vin prieteni, nu se poate să meargă totul ca pe roate, mai apare câte una. Mai sunt superstiţiile astea, că să nu se vadă miresele între ele că le merge rău şi mai văd câte o fată cum stă cu gâtul înţepenit să nu o vadă pe cealaltă. Ca să nu mai spus că am avut miri sau mirese care mi-au leşinat. Un mire nu mâncase nimic în ziua aia, fusese cald afară, şi emoţionat. Am luat consimţământul, el a zis da şi când am început să citesc din Codul Familiei, el a simţit că îi este rău şi se tot întorcea spre cel din spate să-i ceară o gură de apă. Ăla credea că se întoarce de altceva şi-l tot huşuia să-şi vadă de treaba lui şi la un moment dat îl văd că se reazămă de mireasă şi se tot ducea în jos. L-au ridicat, l-au pus pe un fotoliu, i-am dat apă, şi-a revenit el. Altădată era să leşine naşa, care urma să semneze ca martor. Tot aşa, erau veniţi de departe, nu mâncase, era cald. Aveam nişte banane în birou, a mâncat biata două rapid, şi-a revenit. Ei, am avut aventuri, râde ofiţerul de stare civilă.

În timpul discuţiei cu Costel Gabur, trei cupluri şi-au stabilit data căsătoriei civile, au adus actele necesare şi au ascultat indicaţiile ofiţerului de stare civilă: martori cu buletin, fără serveală, ne vedem în data de... Cu siguranţă, toate trei făceau parte din categoria celor în jurul cărora dragostea pluteşte-n aer, iar fluturii în stomac. Succes în viaţă!