Medicina nu înseamnă "Anatomia lui Grey"! Despre oamenii de la Ambulanţă, despre viaţa care le palpită în mână! FOTO
OAMENI si MESERII

Medicina nu înseamnă "Anatomia lui Grey"! Despre oamenii de la Ambulanţă, despre viaţa care le palpită în mână! FOTO

Există printre noi o categorie de oameni pentru care secunda, minutul au altă semnificaţie decât pentru botoşănenii obişnuiţi. Şi asta pentru că acea secundă, acel minut pot face diferenţa între viaţă şi moarte, între o viaţă normală şi una restricţionată de o amputaţie, de exemplu. Pentru acei oameni, viaţa se măsoară în apeluri de urgenţă, curse contra-cronometru, sirena aiuritoare şi lupta pentru viaţă. Ei sunt oamenii de la Serviciul Judeţean de Ambulanţă.

Lor le dedicăm acest episod al proiectului "Oameni şi meserii". În curtea Ambulanţei te simţi ca într-o familie mare. În curtea Ambulanţei, jurnaliştii se amestescă printre ambulanţieri, asistenţi şi medici. Se spun poveşti de la intervenţii, se deapănă amintiri, se râde, se suferă. Totul până când apare semnalul că un echipaj trebuie să plece la un caz. Poate fi aproape, în municipiu, poate fi până la marginea judeţului, poate fi la Iaşi sau la Bucureşti, la Târgu Mureş sau Cluj. Cu scârţâit de roţi, cu inima în gât, cu rugăciunea în minte.

Auzim ultima întâmplare pe care a trăit-o una dintre asistente. "Şi mergem pe strada Ştefan Luchian, ne uităm în stânga, în dreapta, nimeni! Ne spusese că iese în drum, să ne conducă la solicitare. Am umblat pe acolo, până la urmă am sunat înapoi la persoana care a făcut apelul şi-mi spune că pe strada Ştefan Luchian din oraşul Darabani, nu în Botoşani". Faţă prelungă, zâmbet amar şi încă o solicitare.

Sus, în sediu, în camera în care era dispeceratul, se face curăţenie, se şterge praful, se dă cu mopul, se mută aparatura, pentru că "inima" Serviciului de Ambulanţă s-a mutat cu un etaj mai sus. Printre toţi, medicul Liliana Mateciuc, managerul Serviciului.

Medicina nu înseamnă "Anatomia lui Grey"

Cum se cântăreşte timpul la Ambulanţă? "Noi suntem contra-cronometru, cam la fel cum se întâmplă şi cu colegii din Unitatea de Primire a Urgenţelor. Şi ei, şi noi suntem ceea ce se cheamă asistemţă medicală prespitalicească. E drept, noi nu avem la dispoziţie toată infrastructura de care beneficiază ei, iar ei nu lucrează sub presiunea străzii, aşa cum facem noi. Noi suntem cei care intervenim în stradă şi suntem sub presiunea tuturor celor din jurul nostru. Unul strigă la tine că ai venit târziu, unul ne dă indicaţii cu ce avem de făcut. Noi nu ţinem cont de indicaţiile străzii, dar uneori le auzi, cu comentariile aferentă: uite, că nu-i face cutare, îi face cutare. Sunt lucruri pe care oamenii le văd în filme şi cer să fie aplicate. Or în filme eu am văzut multe greşeli pentru că nu sunt filme educaţionale, ci artistice, iar artistic înseamnă că mai inventezi câte ceva, mai pui ceva în plus. Nu ştie regizorul sau actorul că trebuie făcut altfel. Sunt doar filme şi trebuie să le luăm ca atare, nu ca parte reală. Însă toţi suntem într-o "Anatomie a lui Grey", toţi ne pricepem la medicină", zâmbeşte amar Liliana Mateciuc.

Cu timpul, medicul s-a autoeducat, nu mai aude, nu mai vede nimic în plus decât cazul pe care îl are în faţă, face abstracţie de orice, nu comentează la comentariile celor din jur.

"Într-o zi ne-am dus la un caz, un bărbat care căzuse de pe un stog de fân. După ce l-am imobilizat, l-am aşezat pe targă, eu am mers înainte cu ce aveam eu în mâini către ambulanţă iar din urmă venea echipajul cu targa. Şi vecinii, na, ca la ţară, se adună pe la poartă, tot întrebau: ce-a păţit, ce s-a întâmplat? Eu nu am răspuns, am mers mai departe şi la un moment dat aud: "Las-o, băi, nu vezi că-i surdă?". Ce să mai zici? Asta le-am spus şi colegilor, să nu răspundă niciodată provocărilor, pentru că, mai ales în ultimul timp, suntem filmaţi din orice unghi, cu telefoanele mobile, de către cei care ne monitorizează activitatea şi atunci rişti să greşeşti, pentru că e o presiune foarte mare asupra noastră, chiar mediatică. Oricum există un anturaj în jurul unui pacient şi este o presiune extraordinară asupra forţelor medicale", susţine Liliana Mateciuc.

Atingem un subiect sensibil: presiunea constantă asupra cadrelor medicale plus imaginile pe care le văd la cazuri, fie că este vorba de un accident rutier soldat cu moartea unui om sau rănirea gravă a acestuia, fie că este vorba de moartea unui copil în condiţii cumplite, ar necesita, din punctul de vedere al celor din afară, asistenţa psihologică. Nu la fel stau lucrurile în interior.

"Eu, cel puţin, m-am format în sensul că da, sunt foarte afectată de ceea ce văd la faţa locului, dar totodată încerc ca în momentul respectiv să mă concentrez pe cazul respectiv, să-mi fac treaba. De cele mai multe ori, am predat cazul şi abia după aceea realizez cât sunt de afectată emoţional. Dar trebuie să încerci să ieşi singur din toate lucrurile astea, trebuie să te descarci cumva. Eu îmi găsesc descărcarea în mijlocul familiei, a prietenilor, acolo mă deconectez foarte mult. Nu poţi să laşi să te acopere, să te copleşească toate lucrurile astea", spune Liliana Mateciuc.

Lupta medicului cu propriile-i amintiri

Dar oricât de bine antrenat ai fi, indiferent cât de obişnuită ţi-ar fi retina cu imagini cumplite, plângi. Plângi ca să te descarci, plângi să alungi amarul din suflet, plângi să faci loc unui alt amar.

"Plâng atunci când sunt implicaţi copii, la accidente cu copii. Am avut un caz în care tot echipajul era cu ochii în lacrimi, când copilul era decalotat lângă mama decedată. A fost foarte urât. Iniţial mi s-a părut că acel copil zâmbeşte în maşină. Era o sărbătoare, cred că Sfinţii Constantin şi Elena". Ochii se umplu iar de lacrimi, iar vocea se înfundă. Mâinile medicului se frâng, una de alta.

"Accidentele cu copii sunt cele care mă afectează cel mai mult pentru că eu îi consider nevinovaţi. Mai ales accidentele casnice, am avut copil cu intoxicaţii cu substanţe caustice. Eu nu pot să-i acuz pe părinţi, pentru că sunt şi eu bunică şi-l văd pe al nostru cum umblă, aleargă, se bagă peste tot, chit că suntem toţi pe lângă el. Când ştii că copilul e bolnav şi te aştepţi în orice moment..., e altceva, dar când apar astfel de accidente, arsuri, cine ştie ce mai fac ei. Nu că nu m-ar durea accidente cu adulţi, e până la urmă un suflet de om, dar zici că... a trăit, a văzut, dar copilul nu a trăit destul, nu ştie să spună că-l doare, ce anume. Au trecut mulţi ani de la accidentul acela, dar nu am uitat. Nu am uitat de niciun accident. Orice cruce de pe marginea drumului, ce marchează un eveniment rutier la care am participat şi eu, îmi aduce aminte de acel accident. Nu poţi să uiţi lucrurile astea. Sau drumul către Iaşi, care a fost "presărat" cu câte un deces, îmi aduc aminte de fiecare dată: aici mi-a murit un tânăr, aici s-a întâmplat asta. Nu poţi să treci nepăsător pe lângă experienţele astea, dar timpul.. Imaginile nu le uit niciodată, sunt imprimate acolo, pe retină, dar acum spun că asta a fost".

Liliana Mateciuc e o femeie micuţă şi slăbuţă, iar aparenţa e de om care nu poate face multe, fizic vorbind. Nu rare au fost comentariile chiar în acestă notă. "Cum să ridice un om pe targă, cum să facă atâtea compresii, cum să... cum să...?".

"Cred că atunci Dumnezeu ne dotează cu tot ce ne trebuie", râde medicul. "Mie mi-a plăcut foarte mult medicina de urgenţă, deşi iniţial venisem în Botoşani ca medic la un cabinet şcolar. Înainte să mă angajez aici, am avut posibilitatea să fac gărzi pe ambulanţă, asta se întâmpla cam prin 1992. Întotdeauna mi-a plăcut provocarea, să fac mai mult, să fiu activă, aşa că a venit cumva firesc. În 1995 m-am fixat pe post la Ambulanţa Botoşani. Făceam activitatea oricum, dar atunci am dat concursul, eu lucrând deja din 1993, nu numai gărzile. Am tratat pacienţii la fel, indiferent de statut sau mai ştiu eu ce diferenţieri. Cred că faptul că fac cu plăcere ceea ce fac şi pun mult suflet îmi dă şi puterea de care am nevoie la faţa locului. Te implici şi emoţional, şi sufleteşte şi fizic, altfel nu se poate. Şi, ca medic, nu doar ca manager de Ambulanţă, am vrut să ţin colectivul unit, să fim unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Am reuşit uneori, uneori au fost şi nişte eşecuri, mai micuţe- aşa, dar cât să ne dezmeticim şi să trecem mai departe", spune managerul Serviciului.

Şi tindem să-i dăm dreptate pentru că nu o dată am văzut angajaţi ai Serviciului care, chiar în timpul lor liber, sunt de găsit tot în curte, alături de colegii lor care sunt de serviciu. Unii în civil, unii în uniforme, stau cu toţii, povestesc, se încurajează, pleacă unul, vine altul şi aşa mai departe. Ca şi cum aproape toată viaţa lor e în curtea Serviciului de Ambulanţă.

"Poate le place colectivul, poate au un prieten într-o altă tură. Mai mult, când sunt solicitaţi pentru ore suplimentare, majoritatea vine aici, îşi dă seama de importanţa muncii noastre. Se întâmplă să facem multe transferuri în clinici universitare şi nu ştim de azi pe mâine ce program vom avea şi abia primim o oră- două să ne organizăm, să ne căutăm oameni. Atunci apelăm la cei care sun liberi, iar ei vin, vin cu drag. Da, sunt prieteni, sunt şi cumătri între ei. Îmi place lucrul ăsta, şi eu sunt o fire sociabilă şi mă bucur să fiu printre ei. Nu-mi place să se bârfească, nu-mi place să se discute problemele noastre în afară şi de aceea le-am cerut întotdeauna să ne spălăm lucrurile aici, în familie şi să încercăm noi să ne rezolvăm problemele", spune managerul Ambulanţei.

Arată cu mândrie o medalie primită cu ocazia împlinirii celor 110 de activitate a serviciilor de ambulanţă în România şi placheta aniversară pe care este inscripţionată denumirea Serviciului Judeţean de Ambulanţă.

Sufletul celor de la Ambulanţă, un puzzle imens

Ca medic, nu a contabilizat niciodată numărul celor salvaţi sau a celor pierduţi şi crede că forţa interioară a fiecăruia a fost un factor determinant. S-a întâmplat ca oameni salvaţi de ambulanţieri să moară în spital, deşi erau tineri şi aveau viaţa în faţă. S-a întâmplat ca oameni ale căror şanse de supravieţuire să fie considerate minime să trăiască şi încă mult.

"Îmi aduc aminte de un caz frumos. Într-o zi de Paşti am fost solicitaţi pentru un pacient la etajul IV, în oraş, găsit de familia care plecase la ţară şi se întorsese. Insuficienţă respiratorie acută, avea o dispnee marcată când am ajuns. Până l-am aşezat noi şi l-am consultat, a stopat. Am coborât foarte greu, pe vremea aceea nu aveam colaborare cu pompierii. Echipajul ambulanţei era cu medic, asistent şi ambulanţier, greu- greu am coborât de la etajul IV, l-am intubat, am dat şi la balon (respiraţie, n.r.), dar cu bine am ajuns la spital, l-am predat medicilor, l-au urcat pe Terapie Intensivă. Mare mi-a fost mirarea când, a doua zi, la prânz, a venit soţia cu fiica şi mi-a spus că soţul ei trăieşte şi mi-a adus o măscuţă de la balon, care în vânzoleala noastră, a căzut şi s-a dus undeva după o uşă. Au mulţumit echipajului pentru efortul făcut şi am aflat ulterior că pacientul a trăit, s-a externat bine, pe picioarele lui şi pentru noi a contat. Urmărim în general ceea ce se întâmplă cu pacienţii, dăm telefoane în spital. Astea sunt satisfacţiile noastre, atunci când ştii că au reuşit să ajuţi un seamăn, când reuşeşti să-l salvezi sau atunci când ducem un caz grav către Iaşi, de exemplu, reuşeşti să-l predai din spitalul clinic, simţi o uşurare, o mulţumire sufletească ce-ţi dă forţa să mergi mai departe, simţi o relaxare în tot corpul".

Şi da, sufletul celor de la Ambulanţă este un permanent puzzle din care cad piese, atunci când un pacient moare, dar altele se adaugă, odată cu salvarea altor pacienţi.

Nu şi-ar fi dorit ca fiica ei să devină medic, mai ales urgentist, dar s-a găsit în faţa faptului împlinit.

"Cu doi medici în familie, fiica noastră a crescut între gărzi dar n-aş fi văzut-o niciodată medic de urgenţă, pentru că este o fire mai plăpândă. N-aş fi vrut să devină medic pentru că e o meserie grea, care te ţine departe de casă, de familie, obositoare. E drept, cu mari satisfacţii atunci când reuşeşti să salvezi o viaţă. Surpriza mea a fost că într-o după-amiază, când m-am întors acasă de la serviciu, mi-a zis, fiind înainte de rezidenţiat, că optează pentru medicină de urgenţă la Spitalul Judeţean Mavromati. Am încercat să-o conving, dar n-am avut ce face şi aşa a şi rămas. Nu-mi pare rău, în schimb, văd că este foarte ocupată. Ea este căsătorită, are un copil şi mă gândesc că dacă nu am fi fost noi, nu ştiu cum s-ar fi descurcat", zâmbeşte larg mama şi bunica Liliana Mateciuc.

"Uite ce au făcut profesioniştii!"

În opinia medicului Liliana Mateciuc, însă, se impune necesitatea ca oamenii, publicul larg, să poată avea posibilitatea de a face cursuri de prim- ajutor, astfel încât "adevărul" din filme şi comentariile de pe margine să fie limitate, iar viaţa omului afectat de o suferinţă să aibă o şansă în plus la salvare.

"Contează, de exemplu, acele compresiuni toracice din primele clipe, făcute de anturaj, de fapt recunoaşterea stopului şi începerea primelor măsuri de prim ajutor iar când ajunge echipajul calificat să poată prelua din mers şi să continue resuscitarea. Poate atunci populaţia ar înţelege mai bine rolul persoanelor din echipajele de ambulanţă şi poate nu s-ar mai impacienta atât de tare", afirmă medicul urgentist.

Iar acele mici momente de satisfacţie, care fac atât de mult, sunt mai importante atunci când după ce un încarcerat a fost salvat, sau o persoană în stop cardio-respirator a fost resuscitat, "vocea străzii" şopteşte: "Uite ce au făcut profesioniştii!".

Cu suflet şi cu pricepere, cu emoţie ţinută în frâu şi lacrimi care stau ascunse bine, aşa se face treabă la Ambulanţă, aşa se salvează vieţi, când Dumnezeu dă o mână de ajutor. Nu spunem că la Serviciul Judeţean de Ambulanţă lucrează "îngeraşi" fără păcat sau fără pată, fiecare dintre noi ne trecem măcar câte o greşeală în "cont". Ceea ce spunem este însă că merită să dăm "Cezarilor" de acolo ce e al lor: respect şi recunoştinţă.

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Madalina Ursuleanu

Proiectul blocului explodat, căutat în arhivele Consiliului Judeţean Suceava

Joi, 21 Septembrie 2017
1173

În şedinţa Comitetului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă, Mihai Platon, şeful Inspectoratului de Stat în Construcţii Botoşani, a cerut ajutorul autorităţilor judeţene de a lu...

Vicii de construcţie descoperite de expert la blocul în care s-a produs explozia FOTO

Miercuri, 20 Septembrie 2017
5084

Timp de câteva ore, expertul tehnic atestat, prof. Dorel Plătică, a verificat toţi pereţii şi structurile de rezistenţă din scara blocului în care s-a produs explozia vineri şi a d...

Un cadru didactic botoşănean ia poziţie împotriva interzicerii materialelor auxiliare. "O să-i închidem în puşcărie pe profesori?"

Miercuri, 20 Septembrie 2017
1695

Liderul Ligii Sindicatelor din Învăţământ, Liviu Axinte, consideră că Ministerul Educaţiei a greşit flagrant în momentul în care a interzis, pe nepusă masă, folosirea ...