Despre bucuriile şi tristeţile fotbaliştilor, cu Colban şi Vaşvari! FOTO, VIDEO
OAMENI si MESERII

Despre bucuriile şi tristeţile fotbaliştilor, cu Colban şi Vaşvari! FOTO, VIDEO
Frig cumplit, caniculă, ploaie generoasă, vânt puternic. Pe orice fel de vreme, pe stadioanele lumii, suporterii îşi susţin echipele favorite, îşi încurajează jucătorii, ceartă, înjură, se agită, se îmbolnăvesc de nervi, plâng. În teren, alţi nervi, alte lacrimi, alte reproşuri, accidentări nedorite, dureri teribile.

Ne convine sau nu, suporteri ale altor sporturi sau neinteresaţi de subiect, fotbalul este un fenomen. Dovadă este prezenţa numeroasă de vineri seara de la Municipalul botoşănean, atunci când FC Botoşani a stat în calea Stelei, într-un meci care a frânt multe inimi. Dincolo de fenomenul pe care cu toţii îl trăim, fotbalul este o meserie din care mulţi câştigă bani. Cum e viaţa dincolo de imaginea pe care o vedem în teren, la conferinţe de presă sau la antrenamente? Ce înseamnă meseria de fotbalist?

Vă propunem portretele în oglindă a doi "decari" ai fotbalului botoşănean: Vespazian Colban şi Gabriel Vaşvari. Au pus piciorul pe minge când erau mititei, au crescut cu mingea la picior, au ajuns în "fotbalul mare", au trăit şi trăiesc din fotbal. Colban- botoşănean crescut pe stadionul din Parcul Eminescu. Vaşvari- botoşănean prin adopţie, născut şi crescut la Zalău.

La 38 de ani, "Colbi" are relaxarea unui fotbalist care a trecut prin multe, a văzut şi a simţit multe. Vorbeşte cu o sinceritate dezarmantă despre el şi despre felul în care a înţeles el să-şi facă meseria şi nu regretă aproape nimic din ce a trăit până acum. Aproape, pentru că simte şi acum o părere de rău că a plecat de la Botoşani la Suceava.

De la copil de mingi la marcator din libere

I-a plăcut fotbalul de mic şi a avut noroc de un tată la fel de pasionat de fenomen care îl învoia de la şcoală să urmărească împreună derby-urile Steaua- Dinamo. Spune despre el că a fost un rebel în ce priveşte constanţa şi disciplina la antrenamente. Tocmai forma fizică i-a dat bătăi de cap pentru că era conştient că musculatura nu-l ajută prea mult. În schimb, loviturile libere erau specialitatea lui.

"Primii paşi în fotbal i-am făcut ca şi copil de mingi. Era Stadionul Dinamo în Parc, făcea antrenament acolo Metalul, cu domnul profesor Roman şi domnul Cucuveică. Am început la o grupă mai mare, la domnul Roman, deşi domnul Cucuveică avea copii mai mici. A urmat Liceul cu Program Sportiv, apoi am dat probe la Târgu Neamţ, unde echipa era în Liga a doua, am rămas acolo, apoi o escapadă prin lume, cu domnul Lorin Avădanei, fostul fotbalist al Sucevei, am ajuns şi prin Coreea de Sud. N-a fost să fie, am revenit în ţară, m-am dus la Ceahlăul, după care, după ani de zile, am fost împrumutat pe la Rulmentul Bârlad, pe la Poiana Câmpina, pe la Galaţi şi am revenit la Botoşani. Aici am prins doi ani de Liga a II, apoi am plecat la Suceava, de la Suceava am mai avut o încercare la Botoşani, nu s-a reuşit şi am decis să încep cariera de antrenor la Dorohoi. Aveam deja 32- 33 de ani de ani", povesteşte Vespazian.

Deşi nu era o vârstă de agăţat ghetele în cui, fostul fotbalist crede că l-a dezavantajat pregătirea fizică. "Când m-am lăsat eu, pregătirea fizică devenea cu adevărat importantă, era pusă pe primul plan, or mie pregătirea nu-mi plăcea. Şi din cauza asta musculatura îmi ceda foarte repede, aşa că am decis să mă retrag şi să o iau pe calea antrenoratului. Mai ales că apăruse varianta cu Dorohoi, nu am ştiut că vom ajunge aşa de sus de la un nivel de judeţ până în Liga a doua, cu participări în Cupa României. Sunt foarte mândru că am eliminat Poli Iaşi din Cupă, am aşteptat cu sufletul la gură să vină domnul Hagi, dar el nu a mai ajuns, a venit doar echipa lui, am mai avut meci de Cupă şi cu Botoşaniul, am condus cu 2-0, dar din păcate am luat bătaie, c-aşa-i în fotbal...", râde "Colbi", iar mâinile nu-i stau deloc, de parcă participă şi ele la poveste.

Despre prietenie şi amintiri

Spune despre el că nu a fost un fotbalist talentat, însă a iubit ce-a făcut iar echipa al cărei nucleu l-a format cu Alin Bejan, Vasile Prisacă, Ovidiu Ciobanu, ar fi meritat să promoveze mai înainte decât a făcut-o.

"Eu am simţit că se schimbă ceva atunci când a venit prima oară la Botoşani Leo (Grozavu, actualul antrenor al FC Botoşani, n.r.), chiar dacă nu l-am avut mult timp antrenor. Nu întâmplător acum Botoşaniul este foarte bine organizat. Organizarea foarte bună aduce performanţă, asta e clar. Din păcate nu am lucrat mult timp cu el, că eu am plecat la Suceava. A fost o decizie bună din punct de vedere financiar, dar cred că în plan sportiv am avut de pierdut, n-am progresat. Ce-aş schimba la mine dacă aş da timpul înapoi? Mi-aş dori să fiu la fel, dar să pot alerga ca Gabi Vaşvari, m-aş pregăti mai mult fizic şi aş rămâne mai mult timp la un club pentru că ar fi fost frumos să cresc alături de echipă şi să trec prin toate etapele", mărturiseşte Vespazian Colban.

A făcut un duo minunat cu Alin Bejan, ba chiar presa sportivă îi numea pe cei doi "gemenii fotbalului botoşănean".

"Ne înţelegeam din priviri! Când vedeam că e groasă îi făceam semn pentru că el era mingicar, scotea faulturi uşor, ca Marius Lăcătuş, se dădea lovit, îi păcălea pe arbitri. Şi atunci obţineam lovitură liberă şi dădeam gol. Am avut o relaţie frumoasă, dar acum nu prea mai avem timp pentru noi", povesteşte Vespazian. A adunat o mulţime de amintiri în cariera sportivă, unele plăcute, altele mai puţin. Clipeşte lent, de parcă prin faţa ochilor se derulează filmul vieţii lui de fotbalist. Şi-ar dori foarte mult să obţină filmarea unui gol pe care l-a dat într-un meci pentru că, spune el, a fost cel mai frumos gol înscris.

"Eram la Năvodari şi dădusem un gol.. Eu alergam, bucuros tare, şi fugea arbitrul după mine pe stadion să-mi spună că dacă mai dau aşa un gol, el îmi mai dă lovituri libere. El avea interes pentru că trebuia să scape o altă echipă de la retrogradare. Am lăsat portarul agăţat în plasa porţii. Cum a fost? Am dat gol din lovitură liberă, am ţintit direct în vinclu şi cum portarul s-a aruncat spre colţul scurt, a rămas agăţat în plasă".

Experienţa de fotbalist l-a ajutat mult şi în antrenorat, pentru că şi-a tratat elevii aşa cum şi-ar fi dorit să fie tratat el însuşi. A avut de-a face cu nume grele din fotbalul românesc, de la Viorel Hizo la Florin Marin şi duritatea lor l-a speriat. "Ei erau pozitivi, dar eu îi percepeam altfel. Mi-amintesc că eram în cantonament cu Ceahlăul, aveam vreo 17-18 ani, şi am coborât să-mi iau o ciocolată. Când m-a văzut, m-a certat că trebuie să mănânc ce-mi dă el, nu ce am eu chef. De unde fusesem cocoloşit la Târgu Neamţ, intrasem la alt regim".

Traista cu amintiri şi-a umplut-o la Dorohoi unde a avut surpriza să-şi cunoască unii jucători chiar în ziua meciului. "Eu antrenam de vreo două- trei săptămâni şi la meci mă trezesc că intră unii în vestiar şi-mi spun că ei sunt jucători la Dorohoi. Păi unde aţi fost până acum, noi am avut antrenamente. La care ei: eheee, noi mai avem şi serviciu", râde Colbi. Crede că are cui lăsa meseria pentru că fiul mijlociu parcă- parcă loveşte mingea aşa cum o făcea el, dar nu vrea să forţeze nimic. "Fotbalist nu te face mama sau tata, te faci tu". Şi dacă tot veni vorba de familie, îi este recunoscător soţiei sale că l-a înţeles, a suportat plecările sale, timp în care a avut grijă de cei trei copii copii şi l-a susţinut mereu. "Suntem o familie frumoasă şi fericită".

Între Messi şi Ronaldo, Messi!

Dacă ar fi să aleagă între Messi şi Ronaldo, cu ochii închişi l-ar alege pe Messi. "E mai complet şi e tipul de om care îmi place pentru că nu e cu nasul pe sus înainte de meci, ci eventual după. În plus, e mai puţin teatral, spune Vespazian Colban. Tot pe Messi l-ar alege şi Gabriel Vaşvari. "Mă impresionează calitatea lui tehnică, uşurinţa cu care driblează, îmi place mai mult de el. Ronaldo e un fotbalist foarte bun, dar mi se pare prea arogant".

Sacrificiul şi responsabilitatea- constantele vieţii de fotbalist

Opinia generală în privinţa fotbaliştilor nu e tocmai onorantă pentru aceştia. Cum la politică şi fotbal se pricepe oricine, după cum spune Colban, ne dăm cu părerea dar nu avem tot timpul dreptate. "Chiar eu făceam aşa. Eram în refacere după o faultare şi mi se părea că ai mei colegi nu se antrenează cum trebuie, că eu aş putea face mai mult. Ei, la câteva zile, când intram la antrenamente, nu mi se mai părea că pot mai mult. Aşa e şi cu oamenii care nu au legătură cu fotbalul. Critică, dar nu poţi să ceri unui fotbalist să facă mai mult decât îl ţine fizicul", spune fostul decar. Actualul decar şi căpitan al echipei crede că proverbul cu pădurea şi uscăturile se aplică şi în fotbal, dar generalizarea îl cam deranjează. "Viaţa de fotbalist e grea, eşti foarte mult plecat de acasă, sunt foarte multe sacrificii pe care noi le facem, dar lumea nu le ştie, nu le observă. Din exterior se vede că noi venim două ore la stadion, jucăm fotbal şi plecăm acasă. Nu e deloc aşa, noi suferim foarte- foarte mult la antrenamente. Dacă ne-ar vedea cum tragem de noi, cum ajungem să vomităm pe teren, poate ar înţelege altfel, dar nu e uşor deloc", spune Gabriel Vaşvari.

A început fotbalul acasă, la Zalău, iniţiatorul fiind tatăl său, care şi-a dus ambii băieţi la Armătura. "Aveam 6 ani. Nici nu era grupă pentru vârsta mea, ci erau băieţi cu doi ani mai mari. La 17 ani jumate am debutat în Liga a doua, cu Armătura Zalău. Cu o primă de joc, obţinută la Armătura, mi-am cumpărat nişte ghete de care aveam nevoie şi un trening", îşi aminteşte Gabi, zâmbind senin.

De aproape 9 ani de zile joacă la FC Botoşani şi i se pare normal să fie considerat deja botoşănean. "Îmi place şi oraşul, sunt multe parcuri, multă verdeaţă. Pentru un om cu familie, este un oraş plăcut. Soţia mea e tot din Zalău, suntem de mici împreună. Să ştiţi că e foarte greu să fii soţie de fotbalist pentru că eu sunt mai tot timpul plecat, pierd foarte multe evenimente din familie, nu e deloc uşor. Dar ea tot timpul m-a susţinut şi m-a încurajat. Iar eu o respect foarte mult", spune decarul.

Ca spectatori în tribunele Municipalului, suportăm greu şi canicula dar şi gerul. Ne înfofolim bine în timpul iernii, dar tot ajungem acasă îngheţaţi. Cum suportă cei din teren temperaturile, în condiţiile în care echipamentul de joc e standard şi nu e "îmblănit"?

"Este destul de greu, dar asta e meseria, asta e clima din România, dar noi trebuie să ne facem treaba, să jucăm şi la 40 de grade, şi la minus 20. Sunt nişte geluri încălzitoare, dar la un moment dat nu-şi mai fac efectul. Când începe meciul, concentrarea e atât de mare, eşti atât de focusat pe ce ai de făcut încât mai uiţi de frig, treci peste condiţiile neplăcute", mărturiseşte Gabi.

"În viaţa de fotbalist contează şi norocul"

La aproape 30 de ani, Vaşvari e unul dintre cei mai bine pregătiţi fizic fotbalişti din echipă şi este mândru de acest lucru, chiar dacă o recunoaşte modest. Însă tocmai pregătirea fizică şi faptul că reuşeşte să evite accidentările inerente meseriei îi dă speranţe că poate continua să joace încă mulţi ani. Îl admiră pe Nicuşor Stanciu de la Steaua pentru forma bună pe care o parcurge şi pentru încrederea pe care o are în propriile forţe. Îl apreciază şi pe Lucian Sânmărtean, fost stelist, care, deşi "în vârstă", încă mai are ce arăta în teren. Este de acord însă că destinul fotbalistic al lui Sânmărtean a fost cam trist.

"Cred că el putea să joace la un nivel mult mai ridicat de mai mult timp, dar din păcate, în viaţa noastră de fotbalist contează foarte mult şi norocul! Să te vadă cineva, să te ducă cineva unde trebuie, să fii în mediul care trebuie. Poate el n-a fost la începutul carierei lui acolo unde ar fi trebuit", crede fotbalistul.

Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le poartă în suflet este cea legată de momentul când a debutat în "fotbalul mare". "Aveam vreo 17 ani şi-mi amintesc că tremuram de nerăbdare să intru în teren, aveam nişte emoţii fantastice şi a fost o senzaţie foarte plăcută". În schimb, cea mai dureroasă amintire este cea a accidentării sale- avea 15 ani şi a suferit o dublă fractură de tibie şi peroneu, dar nu s-a gândit niciodată să renunţe. Fără furie, fără încrâncenare, ci concentrat la ce avea de făcut. "M-am ambiţionat şi mai tare, mi-am dorit să revin cât mai repede, am muncit mai mult şi până la urmă munca pe care am depus-o a dat roade. A fost singura accidentare serioasă şi sper să nu am alta până la sfârşitul carierei. Cred că contează viaţa pe care o duci, alimentaţia, odihna, pregătirea pe lângă partea de antrenament pe care o faci cu echipa- ce faci în plus e important", explică Gabriel.

Există şi restricţii alimentare iar în cantonamente meniul este cel stabilit de staff. "Când mergem acasă, răspundem pentru ceea ce mâncăm, dar ştim ce ne face bine şi ce nu. E vorba de responsabilitate, profesionalism".

Gabriel Vaşvari este jucătorul care în mod tradiţional bate penalty-urile obţinute de echipă. Numai în Liga 1 a bătut 16 şi statisticile sportive arată că a ratat unul singur. Admite că are o strategie, dar nu vrea să ne-o dezvăluie. "Să ştiţi că nu e foarte uşor pentru că toată lumea aşteaptă să dai gol. E o responsabilitate foarte mare, emoţii, încărcătură mare, vorbim totuşi de miza meciului".

Copiilor care vor alege fotbalul ca mediu în care să se exprime în viaţă le oferă un sfat: să muncească! "În fotbal nu e suficient talentul. Dacă nu munceşti şi nu te pregăteşti foarte bine, degeaba. Foarte puţini reuşesc aşa. Dar e important să fii pregătit".

Cum încă mai are de arătat în meserie, nu s-a gândit la ce va face în viitor. "Eu sper să mai joc încă cinci ani în Liga 1, şi dacă voi fi sănătos, chiar mai mult. Eu ştiu ce viaţă duc, cum mă pregătesc şi dacă voi fi sănătos, o să reuşesc. La momentul ăsta nu-mi imaginez viaţa fără fotbal", încheie zâmbind Gabi Vaşvari.

După ce discuţiile cu Vespazian Colban şi Gabriel Vaşvari s-au încheiat, ambii şi-au văzut de treabă. "Colbi" avea întâlnire cu o grupă de copii de care se ocupă, Gabi avea programat antrenament cu echipa. Viaţa lor se învârte în jurul fotbalului, iar fotbalul, "sportul- rege", aşa cum clişeic este denumit, le dictează viaţa, le aduce bucurii şi tristeţi, le înalţă sufletele pe culmile fericirii sau le frânge dureros printr-un eşec.
Nu ne putem pune în ghetele lor, nu avem cum să gândim cum gândesc ei pentru că Viaţa ne-a stabilit destine diferite. Putem însă să-i încurajăm, chiar dacă ni se pare că nu merită. Pentru că datorită lor, în 90 de minute, ne dezlănţuim în tiribomba emoţiilor.

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Madalina Ursuleanu

Moartea unei mame, "salvarea" unui copilaş ajuns în sistemul de protecţie

Miercuri, 4 Octombrie 2017
1790

Pe 10 septembrie, o femeie din Agafton, comuna Curteşti, făcea o descoperire şocantă: vecina ei, de 36 de ani, murise în casă, în timp ce fetiţa ei, de 3 ani, se juca prin curtea ei....

Medicii botoşăneni şi-au ales reprezentanţii în Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor

Marţi, 3 Octombrie 2017
1709

La zece zile de la primul tur al alegerilor pentru componenţa Comisiei de Disciplină, duminică şi luni medicii din judeţ au fost aşteptaţi la Botoşani, la sediul Colegiului Medicilor, pentru a...

Medici greu de angajat la Ambulanţă şi SMURD. Raed Arafat, la Botoşani: "De doi ani încercăm să modificăm o hotărâre de guvern"

Luni, 2 Octombrie 2017
1143

În condiţiile în care la Iaşi este o "pepinieră" de viitori medici de urgenţă, Raed Arafat a cerut conducerii Consiliului Judeţean să ajusteze în aşa manieră organigrama Spitalului Judeţe...