PETRU MANOLIU, 40 de ani de la moarte: Botoşăneanul prigonit în comunism, ignorat în democraţie!

PETRU MANOLIU, 40 de ani de la moarte: Botoşăneanul prigonit în comunism, ignorat în democraţie!
Prigonit sau uitat? La 40 de ani de la moartea sa trupească, Petru Manoliu este la fel de izolat, de străin românilor precum se afla atunci când comuniştii îi confiscaseră numele. Cu drept de semnătură sau fără, Petru Manoliu are parte, postum, de o mai mare restrişte: dreptul la memorie rămâne îngropat în istorie, aceeaşi istorie care, vreme de decenii, ne-a indicat ce şi cum să citim, în ce să credem, pe cine să preamărim.

Petru Manoliu s-a născut pe 28 iunie 1903, în Mihăileni, judeţul Botoşani, şi a murit la 29 ianuarie 1976, la Bucureşti. A fost un discret poet, un prozator de forţă, un dramaturg de sertar, gazetar intransigent şi un excelent traducător. Părinţii săi, dascăli în satul natal – Victoria, născută Stavrat, şi Ion Manoliu – i-au dat o educaţie sănătoasă. Petru Manoliu a fost elev al Liceului "A.T.Laurian" din Botoşani, apoi student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

În 1945 i se ia dreptul de semnătură pe o perioadă de 5 ani, sub acuzaţia de a fi scris "articole cu caracater antidemocratic". Este apoi arestat şi condamnat de comunişti, dus la Canal şi trecut prin iadul puşcăriilor. Nici după ce iese din închisoare nu se poate bucura de libertate, sistemul comunist "asigurându-i" domiciliu obligatoriu la Costişa, în judeţul Bacău.

Izolat, urmărit, însingurat, Petru Manoliu se refugiază în scris. Se consumă în sute de pagini de jurnal, eseuri, aprofundează texte dramatice sau de roman. Se dedică mai ales traducerilor. În ultimii ani de viaţă rămâne singur. Soţia sa se sinucide, iar scriitorul, copleştit de durere, se retrage la Mogoşoaia.

Petru Manoliu vine din generaţia care nu doar a impulsionat cultura românească, ci i-a dat sens, identitate, forţă. Alături de nume precum Emil Cioran, de care l-a legat o prietenie sinceră, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, a susţinut şi impus un verb răspicat, sonor şi curajos în presa vremii sau în textele furişate mai târziu sub semnături de tot soiul, atunci când numele său fusese interzis.

În anul 1928, la Botoşani, editează publicaţia "Pământul". La Mihăileni scrie în "Revista tinerimii", publică la "Credinţa", unde deţine rubrica "Ţintar" (1933-1937). A colaborat la "Bilete de papagal", "Caiet", "Viaţa de azi", "Bis", "Vestea", "Ştirea", "Informatorul", "Convorbiri literare", "Litere", "Pământ bănăţean", "Azi" (unde a fost redactor), "Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", "Re­vista dobrogeană", "Comuna", "Floarea de foc", "Răboj", "Viaţa literară", "Lumea românească", "Cuvântul", "România satelor", "România literară", "Familia", "Meridian", "România", "Almanahul ziarului «Timpul»", "Teatrul Naţional", "Biruinţa noastră", "Arta nouă", "Dumineca", "Vremea", "Revista Fundaţiilor Regale", "Rampa teatrală şi cinematografică", "Spectator", "Ramuri", "Viaţa românească" etc.
Este un excelent eseist, pamfletar, cronicar al lumii culturale, un atent observator al evenimentelor politice din vreme, expunându-se repercusiunilor care mai târziu aveau să îl ducă în celulă.

Poartă până în ultimii ani de viaţă o emoţionantă corespondenţă cu Emil Cioran, filosoful manifestând la rândul său, pentru botoşăneanul exilat în propria ţară, o duioasă prietenie şi o delicată protecţie sufletească. Polemizează epistolar şi cu Mircea Eliade sau Camil Petrescu.

A publicat "Rabbi Haies Reful" (roman frescă, Bucureşti: Naţionala-Ciornei, 1935), "Tezaur bolnav" (roman, Bucureşti: Cartea Românească, 1936), "Moartea nimănui" (roman, Bucureşti: Cugetarea, 1939), "Domniţa Ralu Caragea" (proză istorică, Bucureşti: Editura Ciornei, 1939), "Creangă" (Bucureşti: Vremea, 1944).

Ca traducător, a lăsat literaturii pagini alese din D. H. Lawrence – Amantul doamnei Chatterley (Bucureşti: 1935), J. London – Rebeliune pe Atlantic (Bucureşti: [19--]), J. Bainville – Istoria Franţei (2 vol., Bucureşti: 1939), I. Blűmchen – Dreptul rasei superioare (Bucureşti: 1940), F.E. Sillanpaä – Silja sau tristeţea unei vieţi neîmplinite (Bucureşti: 1942), A. Chamisso – Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl (Bucureşti: 1956), Th. Mann – Muntele vrăjit (Bucureşti: 1967-1969), J. Linnankoski – Cântec despre învăpăiata floare roşie (Bucureşti: 1969), Nuvela romantică germană (2 vol., Bucureşti: 1968; în colab.), Fr. Kőrmendi – Generaţie jertfită. Aventura la Budapesta (Bucureşti [19--]), J. Racine – Andromaca (Bucureşti: 1997) ş.a.

Pentru traducere, mai exact versiunea românească a romanului "Muntele vrăjit", de Th. Mann, primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor din România.
Au rămas în sertar Viata poetica a lui Descartes, Exilul poetului (drama in versuri evocind pe Ovidiu la Tomis, publicata fragmentar), Ana Ipatescu si Draculestii, pagini de jurnal, fragmente de memorii.

Are un rol decisiv în apariţia unui mare roman scris de un alt botoşănean, "Fata Moartă", de Ioan Missir, cumnatul său (ultimul primar necomunist al Botoşanilor). Povestea singurei cărţi rămase de la avocatul Ioan Missir este, prin ea însăşi, o parte a istoriei de decenii a comunismului timpuriu şi, apoi, a celui de sfârşit de secol. Scrisă la mai bine de 20 de ani de la Primul Război Mondial, cartea apare, în primă ediţie, în anul 1937, după un lung periplu prin edituri, care îi refuzau publicarea.

Petru Manoliu lasă mărturie despre viaţa dinainte de tipar a cărţii, dar şi despre autorul acesteia, care "nu vrea să fie scriitor". Ioan Missir aşternuse pe hârtie gânduri culese din amintirile sale de război, fără intenţia de a le publica, spune Petru Manoliu. "Omul acesta nu vrea să strălucească. Nu vrea să scrie, nu vrea să fie scriitor. A scris cartea aşa cum pliveşte un butuc de vie. A scris aşa cum priveşte, aşa cum aude, aşa cum respire, terminându-şi cartea şi bătând-o singur la maşină, era gata să-şi încuie manuscrisul, nu jenat că a scris o carte, el, bărbatul şi omul cu simţ real al vieţii, ci convins că de lucrurile tale intime nu este bine, nu este frumos şi nu se cade să vorbeşti" (cf. Victor Durnea, în prefaţa ediţiei 2006 a cărţii "Fata Moartă") Odiseea apariţiei acestui roman începe din ziua în care scriitorul Petru Manoliu preia manuscrisul, în încercarea de a convinge un editor să îl publice. Zadarnice şi crunte deziluzii! Pentru că "Fata Moartă" nu era o carte despre război, ci un discurs despre inutilitatea acestuia. "Fata Moartă" este despre adevăr şi asumare, despre oamenii siliţi să îşi construiască eroismele pe cadavrele semenilor, indiferent că aceştia sunt camarazi sau inamici. Adevărul despre "Fata Moartă" transpare din atitudinea unui editor care acceptă să publice romanul, punând însă o condiţie clară: cartea să beneficieze de o prefaţă scrisă de un general care să "gireze că aşa cum Ioan Missir a descris războiul nu este o închipuire denigratoare, ci o realitate" (Petru Manoliu). Cartea apare, în 1937, nu cu o prefaţă a vreunui general, ci cu o întâmpinare semnată de Nicolae Iorga. În fapt, cartea lui Ioan Missir chiar asta demonstrează: că războiul nu este un act de eroism, ci o monstruozitate devoratoare de vieţi!

Romanul beneficiază de o critică entuziastă după apariţie, "Fata Moartă" primind Premiul "I. Heliade Rădulescu" al Academiei Române, precum şi Premiul "I. Al. Brătescu Voineşti" al Societăţii Scriitorilor Români.

La peste un deceniu de la moartea lui Petru Manoliu, Paul Cortez publică la Editura Eminescu (1987) volumul de memorii "Înainte de a uita", unde găsim un emoţionant portret al scriitorului botoşănean, conturat în momente de cumplită singurătate, de autoimpusă penitenţă, de scris şi continuu citit. Paul Cortez îl vizitează pe Petru Manoliu "într-o perioadă tristă şi zbuciumată a vieţii sale" şi îl găseşte "într-o mare jenă financiară", când "suferea din cauza bolii soţiei sale, o femeie de o rafinată cultură". "Era slăbit, palid, cu nişte haine ponosite. Locuinţa lui era modestă, întunecoasă, cu mobilă veche şi parţial deteriorată, dar spaţiul era plin de cărţi. Părea resemnat, dar, de îndată ce mă vedea, devenea mai vioi şi chiar pus pe glume. Când plecam se întrista. Îl vizitam des şi îmi povestea multe lucruri interesante privind tinereţea sa, visurile sale, împlinirile şi mai ales neîmplinirile sale", scrie Paul Cortez în memoriile sale.

La 40 de ani de la moartea sa trupească, Petru Manoliu este la fel de izolat, de străin românilor precum se afla atunci când comuniştii îi confiscaseră numele. Cu drept de semnătură sau fără, Petru Manoliu are parte, postum, de o mai mare restrişte: dreptul la memorie rămâne îngropat în istorie, aceeaşi istorie care, vreme de decenii, ne-a indicat ce şi cum să citim, în ce să credem, pe cine să preamărim.

Petru Manoliu, la fel ca Ioan Missir, autorul botoşănean al excelentului roman "Fata Moartă", rămâne închis în sertarul vremii.

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Umanitatea înduioșătoare a lui Petre Roman care calcă în picioare drama unui mare poet român. Și un botoșănean din umbra istoriei!

Duminică, 24 Septembrie 2017
493

La mijlocul lunii septembrie, presa din România prelua și comenta, în acorduri mai mult mai puțin vehemente, un document declasificat de către Ministerul Apărării Naționale, din care...

Un pas în urma serafimilor. Când tot ce e lumesc se prăbușește, rămâne Credința!

Duminică, 24 Septembrie 2017
667

Un pas în urma serafimilor. Botoșani, ploaie rece, ora 20.00. O sfârșeală de toamnă scufundată în întunericul umed și zgribulit. Sun îndelung la toate firmele de ta...

Cum l-am cunoscut pe părintele Alexa Simionov

Vineri, 22 Septembrie 2017
1185

Cartierul lipovenesc pare că sprijină, de câteva secole, partea estică a Botoşanilor, ca şi cum oraşul are nevoie de o istorie acolo, pentru a nu sfârşi brusc. Puţină lume se aven...