Urmaresc jurnalul unei televiziuni de stiri. Prezentatorii din platou anunta zambind, la un moment dat, cum un videoclip postat pe internet a amuzat nu stiu cate sute de mii de oameni. Privesc curios si eu, asteptand sa vad giumbuslucurile vreunui patruped simpatic sau cascadoriile unui sportiv excentric. In cateva secunde raman insa fara cuvinte. Ma uit consternat cum un copil de cativa ani, maxim 9-10, aflat pe patul unui spital, cu o perfuzie in brat, semiconstient, aflat inca sub efectul anesteziei dupa o interventie chirurgicala, vorbeste fara noima. Spune tot felul de chestii incoerente, privind probabil spre parintii lui, care-l filmeaza. Pe fundal se aud exclamatiile si chicotelile acestora, care pareau un fel de strigate de incurajare la adresa micutului, pentru ca acesta sa continue sa vorbeasca vrute si nevrute. "Stirea" se incheie, prezentatorii din platou privesc zambind si ei, unul la celalalt. Initial am crezut ca este o greseala a celor din regie, ca au incurcat filmuletul. Nici vorba. "Informatia" a fost reluata in mai multe jurnale, anuntata la fel de degajat, desi la pupitrul stirilor s-au aflat alti prezentatori.

Ei bine, acest videoclip "extraordinar de amuzant" a facut pe internet aproape un milion de vizualizari in doar cateva zile. Cu alte cuvinte, aproape un milion de oameni daca nu au ras, probabil au gasit extrem de haioasa postarea, majoritatea comentariilor fiind in acest sens.

Am stat si m-am gandit, stau si acum, daca nu cumva am imbatranit prea devreme. Daca nu cumva, la cei 30 si ceva de ani ai mei nu am ajuns sa gandesc ca un bunic, care crede ca totul incepe si se termina cu el, deoarece nu am gasit absolut nimic amuzant in acel filmulet, ba dimpotriva. Dar m-am gandit si la parintii copilului, din orice tara ar fi fost. Ce suflete aveau ca, in loc sa stea la capataiul micutului si sa-l ingrijeasca atunci cand acesta se trezea de sub efectul anesteziei, ei sa-l filmeze si sa rada pe seama lui, ba mai mult, sa si posteze inregistrarea pe internet. Am trecut, in copilaria mea, prin doua operatii, si nu voi uita niciodata chipul mamei mele pe care am vazut-o stand la capul patului, atunci cand mi-am revenit din anestezie si am deschis ochii, spunandu-mi cuvinte frumoase, asa cum doar o mama stie sa o faca, si tamponandu-mi fruntea incinsa cu o batista uda, abtinandu-se sa nu planga vazandu-si copilul intr-o asemenea situatie.

Ma intreb ce se intampla cu oamenii, de ce au devenit atat de reci, atat de indiferenti, atat de nepasatori, atat de goi pe dinauntru. Ce transformare launtrica s-a produs in fiinta umana? Unde sunt sentimentele parintesti, de ce aproape ca am devenit mai salbatici decat animalele care macar isi ingrijesc puii atunci cand cand acestia sunt neputinciosi. Ce lucru ireversibil s-a produs in structura noastra, producand acest tumult in care aproape ca nu mai poti interveni? Sa fie oare vorba despre unul dintre semnele sfarsitului lumii sau doar sfarsitul unei lumi, a unui ciclu si debutul altuia?

Imi aduc aminte ce spunea parintele Cleopa despre inima de mama: "O mama buna este ca o closca, care, ati vazut, chiar daca are 30 de pui, si numai unul daca i-l iei, iti sare in cap. De ce ? Este tot al ei. Asa face si o mama buna! (…) Care este adevarata mama, isi pune sufletul pentru toti copiii. Si daca ar avea unul betiv, rau, injurator si n-o asculta, Doamne fereste, daca l-ar vedea ca a intrat in apa si se ineaca, sau in foc, sare dupa dansul ! Moare odata cu dansul ca sa-l scoata. Nu mai tine minte ca a suparat-o. Uita toate, uita ca a necajit-o. Moare pentru dansul. Cand striga: "Mama, nu ma lasa, "ea uita totul…". Sa le fi disparut unora aceste sentimente? Daca raspunsul este afirmativ, atunci cu siguranta sfarsitul este aproape.

(Adi Ionescu)