Pentru că, dincolo de matematică, de rigorile sistemului educaţional românesc şi de vitregiile cotidiene, Al.D.Funduianu ne înfăţişează poezia – a sa şi a altora – ca pe o "ştiinţă deşteptătoare" a minţii în aceeaşi notă în care, în Antichitate, grecii descriau muzica drept disciplină matematică. Dar, mai presus de toate, se distinge la poetul botoşănean un soi de generozitate (con)frăţească, pe care o cultivă fără emfază, aş spune chiar cu recunoştinţă.
"Generozitatea nu înseamnă să îmi dai ceva de care tu ai mai puţină nevoie decât mine, ci să îmi dai ceva de care tu ai mai multă nevoie decât mine", ne spunea demult Khalil Gibran. Într-acolo ne poartă Al.D.Funduianu, fie că suntem într-un poem, un interviu sau în mijlocul unei întâmplări. Scrie despre cărţi şi despre oameni cu aerul că îşi face sieşi un dar. Fascinează la Al.D.Funduianu acea inocenţă a admiraţiei, a conştientizării şi identificării maeştrilor (de la Octav Onicescu la Solomon Marcus, la Dimitrie Pompoiu sau Radu Gologan). Aceeaşi fascinaţie o regăsim la profesorul-poet când, la rândul său intervievat fiind, mărturiseşte: "la noi, la români, să-i zicem "pe faţă" lui radical din 2 că este număr iraţional, pare nu numai neinspirat, dar şi inuman...".
"Se mai vorbeşte încă/ - prin semne -/ că istoria s-a făcut şi/ s-a scris/ anevoie// de spaima gloriei/ cum cineva îşi contura câteva idei/ personale/ spre a le face/ cunoscute semenilor/ se şi pomenea somat din eter:/ -distruge imediat/ manifestele!// numai Pomul/ când simte că are de spus ceva/ fundamental -/ înfloreşte…". Un crez care pare suficient (fără să frizeze suficienţa!) pentru ca, dinlăuntrul timpului său, Al.D.Funduianu să ne transmită manifeste, dar nu de "spaima gloriei", ci doar "când simte că are de spus ceva fundamental".
La ceas aniversar, oferim cititorilor Ştiri Botoşani un popas cultural, un interviu cu Al.D.Funduianu, profesor de matematică la Şcoala 8 din municipiul Botoşani, scriitor, publicist. Membru în biroul filialei judeţene a Societăţii de Ştiinţe Matematice şi reprezentant al judeţului Botoşani în Consiliul Naţional de Ştiinţe Matematice din România (1996-2000), face parte din Corpul Profesorilor de Elită din judeţul Botoşani. A fondat şi coordonat revista "Din valurile vremii…" (din 1998) şi suplimentul literar "Clipa". A debutat editorial cu placheta de versuri "Şi iată…" (Botoşani: Eidos, 1995), după ani mulţi de activitate în revistele de poezie. A publicat în 1998, la Editura Geea, "A pune în rană candoarea – file de jurnal" (1970-1980), iar un an mai târziu "Şi iată… şi alte versuri" (Botoşani, Editura Geea, 1999), dar şi "Prin şi printre simboluri..." (Editura Taida, iaşi, 2014). Este autorul lucrărilor de specialitate "Locuri geometrice în geometria plană" (Botoşani, Editura Agata, 2005), "Aplicaţii ale teoriei convergenţei şirurilor numerice şi elemente de geometrie metrică (Botoşani, Editura Agata, 2005), "Fişe pentru o posibilă monografie a şcolii" (Botoşani, Editura Agata, 2005; ed. a 2-a, 2006).
-Domnule Al.D. Funduianu (păstrez deocamdată "formula" consacrată a numelui!), situez dintru început discuţia noastră pe linia unei duble aniversări. Cea a zilei de naştere, 1 martie. Şi cea a anului 2015, care marchează 20 de ani de debutul dvs. editorial. Şi vă rog să faceţi un popas în preajma lui 1 martie 1953, în satul Costeşti, din Răchiţii Botoşanilor. Cum a rămas în imaginea afectivă, în depozitul copilăriei, satul românesc de la mijlocul secolului trecut?
-"Să ţi-l descriu, îmi e umil cuvântul (…)" e un vers din "Satul" (scrisoare de dragoste şi revenire). Nu ca în poezie, dar încerc, totuşi… Satul românesc, descris în marile opere literare, are multe trăsături comune, dar şi destule diferenţieri, specifice zonei (geografice, spirituale etc.). În particular, Costeştii mijlocului de secol XX era o aşezare de câmpie - podiş, reflectată vara în oglinda apei şi, în lipsa pădurilor, tulburată iarna de crivăţul necruţător. Un sat cu biserică, şcoală, cu cămin cultural. Mi-amintesc de copiii satului (generaţia mea, 1953, a fost cea mai numeroasă!), mi-amintesc de părinţi – doar mama mai trăieşte -, de bunici, de rude şi vecini. De respectul desăvârşit dintre oameni. Spiritual, satul era dominat de aura savantului naturalist, Petru Şuşter, de binecuvântarea preotului - cărturar, Mina Gaşpar, dar şi de înţelepciunea bunului meu învăţător, Adrian Enăşescu (tatăl cunoscutului medic, Ovidiu Enăşescu). Din fericire, memoria satului e nealterat păstrată între coperţile generoasei monografii "Costeştii – Botoşanilor. În căutarea satului de altădată", a inginerului Ticu Uliciuc. Regret că timpul nu a mai avut răbdare, nici cu el şi nici cu atâţia alţi străluciţi fii ai satului…
-Aţi fost elev al "Laurian"-ului, în anii 70. Prin ochii dascălului de astăzi, cum priviţi îndărăt, spre şcoala din plin comunism? Există acolo, în acel timp, ceva de care şcoala românească de azi duce lipsă?
-Cine doreşte să afle "noutăţi" despre spiritul "Laurian"-ului, trebuie să citească neapărat "Memoriile" lui Octav Onicescu, strălucit elev ATL- ist, academician, căruia îi şi aparţine sintagma "Galaxia Laurian". Ce spune Domnia sa (chiar) contează! În ceea ce mă priveşte, am fost elevul Doamnei Elena Ciobanu, profesor de matematică şi diriginte. Am mai spus / scris undeva, că, într-un top al celor mai exigenţi, dar şi mai obiectivi profesori, din istoria de peste un secol şi jumătate ai "Laurian"-ului, diriginta mea are mereu rezervat un loc pe podium! Nu ştiu dacă numai de exigenţă, obiectivitate, profesionalism şi respect are nevoie şcoala de astăzi, dar (măcar) unii dintre noi aşa am fost formaţi…
Cititi integral interviul AICI...