Rămas în istorie sub numele de "experimentul Piteşti" după principala închisoare în care s-a desfăşurat, germenii săi se găsesc de fapt într-o altă temniţă politică, cea de la Suceava. Cea mai mare închisoare din regiunea Moldovei, aici au fost încarceraţi începând cu mai 1948 studenţii anticomunişti de pe întreg teritoriul acestei provincii. Printre ei, două personaje care aveau să iniţieze mişcări de "reeducare" şi să intre în conflict din cauza punctelor de vedere diametral opuse: Alexandru Bogdanovici şi Eugen Ţurcanu.

Încă din toamna lui 1948, Bogdanovici a încercat să convingă prin discuţii mai mulţi lideri ai celor arestaţi de necesitatea adoptării unei atitudini pro-comuniste în închisoare în scopuri oportuniste, pentru a fi eliberaţi ori pentru a-şi uşura pedepsele. Respinsă de majoritatea celor închişi, acţiunea sa a atras interesul oficialilor din Ministerul de Interne, care au preluat-o şi au început să selecteze alţi deţinuţi pe care să îi folosească în implementarea unui sistem de reeducare violentă. Cel care s-a impus pentru acest rol a fost un student comunist de la Facultatea de Drept, închis pentru nedenunţarea legăturilor sale din adolescenţă cu Frăţiile de Cruce (organizaţii de tineret ale Mişcării Legionare). Revanşard, oportunist, cinic şi de un sadism ieşit din comun, Eugen Ţurcanu a fost instrumentul perfect în mâna Securităţii, care l-a transferat în închisoarea din Piteşti imediat după ce l-a instruit.

Împreună cu alţi câţiva deţinuţi dispuşi la compromisuri pentru eliberarea înainte de termen, manevraţi de înalţi oficiali din Securitate cu complicitatea administraţiei penitenciarului, Ţurcanu a condus ceea ce a rămas cunoscut sub numele de "experimentul" ori "fenomenul" Piteşti, în fapt torturarea continuă şi fără limite a altor deţinuţi politici pentru un dublu scop: smulgerea unor informaţii suplimentare despre activitatea împotriva regimului înainte de arestarea lor şi anihilarea fizică şi morală a victimelor, odată cu compromiterea lor.

Cum se proceda? După o perioadă de câteva luni de înfometare şi restricţii severe (de cele mai multe ori, inclusiv vorbitul era interzis, în timp ce insultarea şi lovirea de către gardieni erau locuri comune), un grup de deţinuţi era transferat într-o celulă în care găsea alţi condamnaţi. Noii sosiţi erau primiţi cu căldură şi prietenie, uneori transferurile fiind astfel realizate încât în cameră se reuneau membri ai aceluiaşi lot, foşti colegi de facultate ori prieteni. Plăcut surprinşi de atmosfera de relaxare din noua celulă, studenţii începeau să discute între ei despre studii, familie, prieteni sau despre activitatea anticomunistă care i-a adus în închisoare. Fraternitatea dura până când şeful camerei (Ţurcanu de cele mai multe ori) dădea un semnal scurt, fizic ori verbal: "Pe ei!".

Deodată, vechii ocupanţi ai celulei scoteau din locuri ascunse bâte, scânduri şi alte obiecte contondente şi se aruncau cu o violenţă greu de imaginat asupra celor cu care discutaseră amical până cu câteva momente înainte. Deşi şocul pentru victime era paralizant, bătaia colectivă putea dura câteva ore bune, fără să mai conteze cu ce şi unde se lovea: la cap, pe spate, în ceafă, în organe, nicio zonă nu era scutită, până când victimele zăceau într-o baltă de sânge. Violenţa acestei prime agresiuni neaşteptate era atât de mare, încât agresorii înşişi erau şocaţi, după cum a mărturisit Maximilian Sobolevschi: "s-a desfăşurat într-un mod îngrozitor, fiind bătuţi de la orele 7 dim[ineaţa] până la 15 în continuu cu pari, ciomege, curele, până la epuizare. În urma aceste bătăi au căzut 3 deţinuţi în nesimţire stând mai multe zile iar restul învineţiţi pe tot corpul. Pot spune că de o astfel de bătaie nici nu am auzit în viaţa mea, ea petrecându-se într-un mod bestial".

În acest moment victimelor li se explica motivul pentru care au fost supuse violenţelor, şeful de cameră ţinând un mic discurs cu privire la necesitatea "reeducării" în spirit comunist, ceea ce presupunea denunţarea tuturor acţiunilor întreprinse împotriva regimului şi renunţarea la vechea lor mentalitate, responsabilă pentru situaţia lor de condamnaţi politic, în opinia agresorilor. Dacă acest discurs era încă destul de vag, următoarele solicitări din partea agresorilor aveau să lămurească pe toată lumea că nu era vorba nicidecum de o schimbare de mentalitate, de o adaptare benevolă la regulile noii societăţi, ci de lucruri mult mai abjecte: turnătorie, tortură continuă, blasfemie şi compromitere.

Citeste mai mult pe: fenomenulpitesti.ro