Actualitatea lui Eminescu, dincolo de simandicoasele "somnoroase pasarele" pe care le scoatem pana la saturatie in penibilul si greu digerabilul montaj literar, dincolo de siropoasele cuvinte care fac din botosaneanul care a spart secolul XIX in doua prin nasterea sa un poet melancolic, romantic si un om rupt de lume, actualitatea lui Eminescu, spuneam, este una extrem de complexa, zguduitoare si, in mod sigur, realista.

Eminescu este actual nu prin vers, ci prin atitudine, prin forta cuvantului. Rar si probabil imposibil de egalat. Ziaristul Eminescu a fost pitit voit, vreme de 120 de ani, dupa "somnoroasele pasarele". Nu contestam valoarea poemelor eminesciene, ci doar intentionata popularizare a unor versuri devenite "uzuale", material didactic intru implementarea "temelor" si "motivelor" didacticiste, in detrimentul scrierilor adanci, inaltatoare, deschizatoare de drumuri intru dezrobirea mintilor amortite.

Eminescu a devenit ziarist in 1876. Si a scris pana la sfarsit, cu pretul vietii.

A inceput la Iasi, la Curierul, pentru ca un an mai tarziu sa ajunga redactor la Timpul. In 1880 este redactor sef, iar pana in 1883 scrie pe compartimentul politic. Articolele sale axate pe unificare, Basarabia, criticile aduse puterii, ii determina pe oamenii vremii sa il bage in ospiciu, in 1883, Eminescu fiind, probabil, primul detinut politic al Romaniei moderne.
Urmeaza cinci ani de cosmar, in care poetul este supus unor politici denigratoare, defaimatoare. Si, mai ales, supus unei otraviri lente cu mercur.

In perioada aceasta ajunge la Botosani, unde locuieste cu sora lui, Harieta, pentru ca mai apoi, la insistentele Veronicai Micle, poetul sa se intoarca in Bucuresti. Scrie sub anonimat, pana cand este descoperit, in martie 1889. Asaltul asupra sa reincepe. Este dus la sanatoriul doctorului Sutu.  

Redam mai jos, integral si conform cu originalul, relatarea de presa aparuta in "Universul", Bucuresti, 28 iunie 1926, p.3, reluata in Cuvantul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, si in "Primavara", Sannicolau Mare, 4 iulie 1926 - Cum a murit Eminescu - ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular - o inedita relatare legata de moartea lui Eminescu. (Editura Criterion - "Boala si moartea lui Eminescu", N. Georgescu): 

A murit in bratele frizerului Regelui 
 
Modestia acestui om da o valoare speciala datelor furnizate de el, date cari nu sunt in nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmanescu, fost intr-o vreme coafor al Regelui, avand pravalie sub vechiul Jockey-Club, "il servea" adeseori pe Eminescu, care venea acolo impreuna cu alti prieteni: 
"Era un om domol si foarte asezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorba si avea mare placere sa-l servesc eu. Cum intra intreba: "Da unde e Dumitrache?" Eu, ca unul care, slava Domnului, la varsta mea pot zice ca sunt "specialist" si ca am servit mii si mii de oameni, mi-aduc aminte si acum ca avea un par frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustata, mica, era tot neagra. De imbracat nu l-am vazut niciodata rau imbracat, ii placeau cravatele negre, facute "funda". Vorbea cu mine, vorbea cu lucratorii, si mai ales sedea de vorba cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindca Ardeleanu era om citit, si fusese si la Paris, studiind sa se faca avocat. 
Cand s-a intamplat nenorocirea ca s-a imbolnavit, Eminescu a fost dus la Sutu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Ma chema tot pe mine sa-l servesc si acolo, si ma duceam bucuros. Uneori veneau sa-l vada prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas, si altii care-i ziceau lui Eminescu "maestre" si el radea, batandu-i pe umar. Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit. Dar soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele. 
Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: "Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane!" 
 
Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante Desteapta-te, Romane, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d-acolo, unu furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: "Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc... Asta m-a omorat!" L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic... Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise!" 

CATEVA FRAGMENTE DIN SCRIERILE LUI MIHAI EMINESCU:
“Nefiind oameni vrednici cari sa constituie clasa de mijloc, scaunele institutionale existente le-au umplut caraghiosii si haimanalele, oamenii a caror munca si inteligenta nu plateste un ban rosu, stirpiturile, plebea intelectuala si morala. Arionii de tot soiul, oamenii cari risca tot pentru ca n-au ce pierde, tot ce-i mai de rind si mai injosit in orasele poporului romanesc.
Tarani? Nu sint. Proprietari nu, invatati nici cit negrul sub unghie, fabricanti – numai de palavre, meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce sint dar? Uzurpatori, demagogi, capete deserte, lenesi cari traiesc din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierasi si fudui.

Oameni de stat cari nu pot justifica nici savirsirea scoalei primare, advocati fara stirea lui Dumnezeu, pictori orbi si sculptori fara de mini, generali cari nu stiu citi o harta, subprefecti iesiti din puscarie, legiutori recrutati dintre stilpi de cafenele, jucatori de carti si oameni cu darul betiei, caraghiosi care inaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iata banda oculta care guverneaza azi Romani (art. Icoane vechi si icoane noi, in Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 si 110)  
 
(F. Tonita)