In cadere a facut o entorsa si s-a ales cu dureri mari la o mana, "plus vanatai si julituri in genunchi, asa… ca in clasa I", imi scrie cunostinta mea.
"Dar astea trec. Ceea ce nu-mi va trece asa de repede este nepasarea cu care au trecut pe langa mine oamenii. Nepasarea celor de la terasa din apropiere, a taximetristilor care stateau linistiti in masinile lor. M-am ridicat singura si doamna de la chioscul de ziare m-a lasat sa stau pe scaunul ei si mi-a dat apa", povesteste cunostinta mea.
A ramas pe bancuta de la chioscul de ziare pana cand a venit cineva din familie si a condus-o acasa.
O experienta dureroasa, doar ca durerea nu vine neaparat din lovituri, ci din ceea ce ne dezvaluie caderea.
"Poti muri in strada si lumea trece pe langa tine, cu nepasare, probabil spunandu-si: Mie nu mi se va intampla niciodata asta! In ce lume isi cresc oamenii de astazi copiii? In ce lume am intrat? Eu am crescut intr-o lume in care tata spunea ca apa pe care o dai unui insetat iti va umple mereu fantanile din suflet si o vei gasi acolo de cate ori vei fi tu insuti insetat", spune cu amaraciune cunostinta mea.
Intrebarea m-a coplesit. "In ce lume isi cresc oamenii de astazi copiii?"
O alta intamplare, citita in presa, mi-a confirmat grotescul sufletesc in care ne complacem si pe care, iata, il acceptam cu tot firescul: un barbat cunoscut sub numele Ion Nebunul ii pune unei femei o mana pe fund. Femeia se supara, dar privitorii rad in hohote nu de Nebun, ci de stanjeneala si rusinea femeii. Nebunul, incurajat de reactia "publicului", repeta gestul si da, pune din nou mana pe fundul femeii, in isteria generala. Femeia, care are in mana o foarfeca, il loveste pe Nebun, care ajunge la spital cu plagi injunghiate. Femeia va fi cercetata penal, Nebunul va sta o perioada in spital, iar adevaratii vinovati isi duc mai departe traiul in piata publica, in asteptarea altori nebuni…
In ce lume isi cresc oamenii de astazi copiii? Cine este responsabil de deteriorarea atat de profunda a sufletului uman? Am ajuns sa facem lucruri frumoase, decente, laudabile, dar pur demonstrative. Strangem gunoiul doar in campanii cu afis, dar nu ne deranjeaza mizeria din scara blocului, stingem becul pentru a salva planeta, nu si pentru a gestiona corect bugetul si asa sarac al casei, plangem in fata televizorului cand reporterul ne induioseaza cu un mega story bine gestionat si ultra lacrimogen, dar nu ne impresioneaza vecinul care se stinge de cancer, trimitem ajutoare in toate zarile nestiute ale lumii si noua ne mor batranii acasa...
Biserica se roaga pentru saraci, bolnavi, dar putini preoti mai fac apostolat. Rugaciunea este o cale, dar nu inlocuieste datoria faptei crestine. Riscam sa devenim individualisti, rugatori practicanti doar pentru propriile suflete, dispusi sa primim in spatiul nostru intim doar pe cei foarte apropiati. Ce ne facem, insa, cu un om care cade pe strada, cu o femeie batjocorita in piata publica, ce ne facem cu aceasta lume in care ne crestem copiii?
Scoala, Biserica, Societatea sunt parti ale lumii acesteia iar noi, traitorii ei, suntem cei care trebuie sa dam sens si Scolii, si Bisericii, si Societatii. Iesirea din expectativa inseamna implicare, iar implicarea ne va descoperi lumea in care vrem cu adevarat sa ne crestem copiii!
(F.Tonita)
