Darabaniul a dat României doi frați de poveste. Peste ani, Ștefan și Alexandru Teișanu s-au întors în orășelul din Nord cu tot ce au ei mai bun: o inimă mare, un proiect îndrăzneț și, mai ales, un model de antreprenoriat inedit pentru aceste meleaguri.

Zece ani de când Zilele Nordului se rostogolesc din Darabani și duc veste de poveste în toată țara. În zece ani, Festivalul din Nord a devenit un fenomen despre care se vorbește astăzi la superlativ. Și asta se întâmplă datorită unor oameni cu viziune, unor visători care au crezut că Nordul poate fi dislocat din temelii și reinventat, transformat într-un spațiu cultural, turistic, cu un potențial economic demn de un oraș din secolul XXI.

Ștefan Teișanu, poate puțin obosit, dar inepuizabil după zece ediții, crede în #viitoruri (tema ediției din acest an) și mai crede în comunitate. În forța binelui atunci când el, binele, este pus în slujba oamenilor.

Interviul din acest an ne oferă un model de antreprenoriat cultural pe care Botoșaniul nu l-a cunoscut niciodată. Dincolo de politici publice și de programe așezate mai mereu într-un calapod cvasicunoscut, comunitatea are nevoie de idei. Or Ștefan Teișanu asta oferă: un festival al ideilor, un mediu prielnic dezvoltării interumane și un proiect pentru viitor.
 

CITEȘTE ȘI: "Nu cazăm ciobani!"

 

”Simt că îmi folosesc timpul vieții mele așa cum trebuie”

-Ștefan Teișanu, îmi amintesc de primele întrebări cu care te provocam în urmă cu 10 ani. Vorbeam atunci despre antreprenoriatul cultural, într-o vreme în care identificam acest model mai mult peste granițe. Între timp, termenul și-a făcut loc și pe tărâmul nostru, am aflat că ai inventat chiar și o nouă formă a lui – „culturprenorul”. Cum funcționează, cum se simte astăzi Ștefan Teișanu – „culturprenorul” în spațiul botoșănean?

-Ce mult pentru oameni, ce puțin pentru societate, 10 ani. Mulțumesc că ați fost alături de noi în acest prim deceniu de încercări.

Mă simt bine, simt că îmi folosesc timpul vieții mele așa cum trebuie. Dacă poți face ceva folositor sau ceva frumos, ideal amândouă, nu știu la ce altceva ai putea spera mai mult aici pe Pământ. La Darabani, și cred că în general în comunitățile mici, efortul e mai mare atunci când încerci să schimbi ceva în jur: inerția e puternică, ea vine din istoric, din obiceiurile și din prejudecățile locului, din lipsa de optimism și de încredere în oameni și în viitor. Dar rezultatele se văd mai limpede în timp: schimbarea față de starea inițială e mai vizibilă decât în cazul comunităților mari, care au și un grad de complexitate mai mare.

Compar munca noastră de la Centrul Cultural Clujean, unde încercăm să aducem un impact prin cultură în educație, sănătate și dezvoltare locală în țară și în Europa, cu munca noastră din Nord, unde ne străduim să facem treabă „la firul ierbii”, în comunitățile mici din regiune. Drumul pare mult mai lung dincolo: în 10 ani am reușit abia să pregătim primele proiecte de infrastructură culturală, primele programe pentru dezvoltarea sectorului cultural și primele schimbări legislative. Încă simțim că suntem abia la început.

Pe când în Nord vedem deja lucruri concrete. În primul rând, avem o listă, un tabel nominal cu peste 1.000 de tineri care au încercat alături de noi voluntariatul și care acum fac minuni te-miri-pe-unde prin țară și prin lume. În al doilea rând, vedem schimbarea de preocupări și de discurs la care am contribuit: Darabaniul vorbește azi despre spații comune, despre mobilitate durabilă, despre cultură publică, despre implicarea cetățenilor și despre strategie pe termen lung, localitățile din zonă ne invită mereu să colaborăm, iar voluntariatul a devenit, din ceva straniu, ceva dezirabil și admirat. Nu în ultimul rând, avem infrastructură culturală care acum un deceniu era de neimaginat: un muzeu, un teatru de vară, o casă de cultură renovată. Plus atâtea instituții și locuri unde ne-am adus contribuția: Școala Populară de Arte de la Cernăuți, Casa Enescu de la Mihăileni, Poiana Stejarilor, Școala Veche, spitalele din județ, centrele pentru refugiați și așa mai departe.

Cât despre antreprenoriatul cultural în general, aș zice că avem motive să fim optimiști. Oameni ca noi sunt peste tot prin România, mici trupe de gherilă culturală în toate colțurile țării, în munți și în câmpii. Pe cei din comunitățile mici o să-i aducem la Darabani în curând, sunăm aici adunarea generală. Cei din orașele mari sunt mai cunoscuți și mai vizibili – s-au înmulțit și ei și e bine, țara se schimbă cu ajutorul lor. Sunt tot mai multe specializări de management cultural în universitățile din România, sunt cursuri și burse de profil și în mediul privat, subiectul va tot crește. Am lansat și noi un asemenea program la Cluj, educație antreprenorială pentru sectoarele culturale și creative. Se numește Culturepreneurs.

-Deși pare tehnică abordarea, dă-mi voie să mai introducem în discuție un termen: producătorul cultural. Ce implică o astfel de activitate și, mai ales, în ce se cuantifică, în acest caz, ”profitul” când vorbim despre nordul dărăbănean?

-În cultură, la fel ca în economie, activează persoane și entități situate pe trei paliere: producție, distribuție și consum. Cultura, de fapt, chiar este economie: produce 3-4% din PIB-ul României (mai mult decât turismul, de exemplu), angajează 2-3% din oamenii apți de muncă, are o piață uriașă de consum (aproape toți consumăm cultură).

Producătorul cultural e cel care creează un produs cultural, în orice formă: spectacol, film, expoziție, desen, melodie, poem, instalație, dans, comunitate de idei, festival etc. Distribuitorul e cel care-l duce către piață: către alți distribuitori sau direct către public. Consumatorul e cel de la capătul liniei, care consumă produsul cultural privindu-l, ascultându-l, participând și așa mai departe.

Toate aceste persoane și entități, indiferent de palierul pe care se află, așteaptă un rezultat anume. Consumatorul vrea să-i placă ce consumă, să simtă că efortul financiar, logistic sau de timp pe care l-a făcut a meritat. Distribuitorul și producătorul așteaptă și ei rezultate, vor să le iasă ceva concret.

Unii producători culturali, nu puțini, sunt interesați în primul rând de profit. Ei sunt cel mai adesea activi în domeniul entertainmentului (divertismentului) sau în industriile culturale și creative (muzică, film, design, gaming etc.). Ei sunt o verigă esențială în lumea de azi: atât în dezvoltarea culturii ca sector, ca piață, cât și în conectarea ei la societate, ca mix de produse gata de consumat.

Pe de altă parte, sunt oameni și organizații, nu puțini și nu puține, care se uită la bani doar ca la un bun necesar pentru a-și putea desfășura activitatea, însă al căror interes primordial este impactul de schimbare la care contribuie în jurul lor. În economia largă, tipul ăsta de efort se numește impact investment: vrei să știi ce bine concret a adus în lume investiția ta de bani, de timp, de efort. Rezultatul pe care aștepți, acest bine vizat, poate avea și el forme diferite: familiarizarea oamenilor cu noi forme de artă sau cu noi concepte și idei, schimbarea unor comportamente sociale, modificarea felului de a gândi și a stilului de viață al oamenilor etc.

Și sunt și mulți producători, la fel și distribuitori de cultură, care urmăresc un mix între cele două: vor și profit, și impact, în proporții care variază de la un caz la altul și de la o personalitate la alta.




 

”Voluntarii sunt inima Nordului”

-Chiar de la început, Festivalul Nordului a introdus în conștiința publică un concept care – cel puțin la acea vreme – nu transmitea în societate ceva concret, poate nici încredere: comunitatea. Cu toate acestea, a fost un concept la care nu ați renunțat, fiecare ediție venind cu un adaos în acest sens. S-a schimbat percepția între timp, a căpătat acest cuvânt forță, consistență, valoare?

-Eu simt că da. Avem mult mai mulți prieteni în Nord acum decât aveam în urmă cu 10 ani. Când am început, echipa era formată aproape integral din colegi ai mei de la Cluj, furnizorii veneau și ei de departe, cazam oameni la pensiuni în Botoșani și Suceava și foarte puțini oameni din comunitatea locală erau implicați efectiv în festival.

Mă uit în jur acum și văd că lucrurile s-au schimbat: suntem 16 oameni în echipa de bază, dintre care 5 sau 6 dărăbăneni, iar restul, cu foarte puține excepții, cu rădăcini în Moldova; avem două sute și ceva de voluntari anul ăsta, majoritatea, la fel, din Darabani; furnizorii noștri de bază, echipa tehnică, sunt și ei, într-o majoritate copleșitoare, din Nord: Botoșani, Suceava, Iași. Iar comunitatea locală e mult mai prezentă: colaborarea cu administrația locală e tot mai bună, restaurantele și pensiunile locale sunt implicate, oamenii de afaceri au început ușor-ușor să se mai adune în jurul nostru, iar pe cetățenii simpli îi simt parcă mai mândri ca altădată în legătură cu festivalul și cu proiectele noastre.

Anul ăsta i-am încurajat pentru prima dată pe localnici să ia în chirie, gratuit sau contra-cost, turiști care vin la festival și caută cazare. Noi le oferim un bilet la festival pentru fiecare cameră pe care o pun la dispoziția turiștilor. În acest fel sperăm să implicăm și mai mult comunitatea: ne-am dori ca localnicii să intre mai mult în contact cu turiștii și să beneficieze mai mult, inclusiv financiar, de pe urma festivalului. Și suntem bucuroși să vedem că există deja niște prime răspunsuri favorabile.

Dincolo de informațiile astea mai degrabă statistice, să știi că suntem, la rândul nostru, curioși să primim un răspuns consistent la întrebarea pe care ai pus-o. De aceea, anul ăsta i-am chemat acasă pe toți voluntarii noștri din toate timpurile, ca să vorbim despre asta. Le oferim free-pass la festival pentru un fel de reuniune de 10 ani: organizăm o conferință pentru foștii noștri voluntari – s-au înscris deja cam o sută – pentru a dezbate cu ei dacă și cum am putea rămâne conectați într-o comunitate activă în sprijinul Nordului, dincolo de festival. Dacă lucrurile merg bine, dacă găsim un răspuns favorabil la întrebarea asta, atunci vom lansa la această ediție mișcarea Cord a voluntarilor Nord. Cord, pentru că voluntarii sunt inima Nordului.

-Zece ani nu înseamnă o generație, dar poate fi o bornă în destinul unei generații. Știm cum ați influențat, ca entitate culturală, tinerii din Nord. Aș vrea să ne așezăm și în inversul acestui câștig: cum v-a influențat pe voi colaborarea cu adolescenții, contactul cu energia lor?

-Relația noastă cu ei a avut, ca orice relație, suișuri și coborâșuri. Suișurile sunt evidente: ne luăm energia din bucuria lor, a celor tineri, din entuziasmul lor de a pune umărul la mășinăria asta complicată a Nordului, care funcționează, parcă prin minune, în fiecare an, deși echipa e în continuă schimbare. Faptul că în acești zece ani nu au lipsit niciodată din echipă colegi care la prima ediție erau simpli voluntari ne dă o satisfacție incredibilă. Fiindcă înseamnă că ce facem a avut sens pentru ei, are sens.

Un coborâș important am traversat acum, în anii din urmă: de când a venit pandemia, în 2020, festivalul a fost încă și mai greu de organizat decât înainte. Mai întâi din cauza restricțiilor sanitare, apoi din cauză că finanțarea culturală de la nivelul județului a dispărut pur și simplu, apoi pentru că pandemia a schimbat complet felul oamenilor de a gândi, de a planifica, de a-și petrece timpul liber, iar comportamentul publicului are un impact major asupra oricărui festival. Și, trebuind să ne concentrăm pe găsirea de soluții grele pentru a putea menține festivalul în viață și pentru a ne putea face proiectele, am început să neglijăm relația cu tinerii din comunitatea Nord. Ne-am dat seama de asta într-un mod foarte limpede, dar și foarte trist, la ediția precedentă: pe cei mai mulți dintre voluntarii noștri nu îi mai cunoșteam.

De aceea, la ediția din acest an, a zecea, miza este să revenim la ei: reluăm programul de training Voluntar în Nord pentru voluntarii curenți, îi adunăm pe foștii voluntari pentru a ne consulta și a porni împreună Cordul, mișcarea în cadrul căreia voluntarii Nord să poată propune și decide ce proiecte să facem împreună în regiune.

Pentru cei tineri am pornit Asociația, festivalul și toate proiectele noastre. Vrem să lucrăm cot la cot cu ei pentru dezvoltarea comunității și pentru ca ei să deprindă din timp voluntariatul, spiritul civic și încrederea în cei din jur. Și nu există bucurie mai mare decât a-i vedea cum revin an de an odată cu noi acasă în Nord să pună umărul în mod voluntar la proiectele noastre: aproape că nu există voluntar Nord care să se se fi implicat o singură dată. Dimpotrivă, cei mai mulți dintre cei 1.000 de voluntari de până acum au la activ câte 3, 4, 5 sau mai multe experiențe de voluntariat în Nord.
 

 

”Poiana Teioasa e superbă, unul dintre cele mai frumoase spații de concerte din România”

-Cluj, Iași, București, Timișoara. Fiecare în parte și toate împreună înseamnă inovație în cultură și antreprenoriat. Ce șanse au orășelele mici, precum Darabaniul, să se mențină și să se impună într-un astfel de registru, într-o companie a orașelor culturale?

-Oraș mare înseamnă complexitate. Ai mai multe oportunități, dar e mai greu să faci diferența. Și e greu, în orașele mari, să faci teste la scara orașului, să experimentezi schimbarea pe bune. E mai greu, cum aminteam chiar la începutul discuției, să produci schimbare într-un oraș mare.

Oraș mic înseamnă compactitate. Știi pe toată lumea, cunoști toate locurile, poți face planuri realiste. Orașele mici sunt locuri mult mai bune pentru experimentare, după părerea mea. Darabaniurile României pot fi adevărate laboratoare de cercetare-dezvoltare.

În economie, inovare, în dezvoltare durabilă contează nu doar mărirea pieței (unde orașele mari sunt clar favorizate), ci și viteza cu care poți demonstra impactul și beneficiile unui produs. La acest capitol cred că orașele mici au prima șansă: ele sunt un teren mult mai prielnic pentru testare, pentru experiment controlat, pentru inovare și acolo e mult mai simplu să dovedești în mod științific, documentat, cum o acțiune sau alta face diferența.

Am toată încrederea în comunitățile mici din România. În urbanul mic, în mediul rural. Lumea e făcută din Darabaniuri și din Suline și din Făgărașuri, mai degrabă decât din Clujuri, Iașuri și Bucureștiuri.

-Proiectele sunt vii, dinamice, mai ales când vorbim despre muzică. Un catalog discografic ”Zilele Nordului la Darabani” ar ilustra dimensiunea fabuloasă, și ne referim aici la trupe celebre, cu impact uriaș la publicul de festival. Care este feed-back-ul artiștilor, cu precădere din partea celor aflați pentru prima dată în Nord, pe scena din Poiană sau de la Conac?

-Noi n-am avut niciodată mai mult de 2.000-2.500 de oameni la un concert. În general se adună 1.000-1.500. Deci nu suntem un festival mare, nu adunăm mulțimi uriașe, ca prin asta să-i putem impresiona pe artiști.

Dar niciun artist n-a plecat de la ZN fără să ne spună cât de mult i-au plăcut oamenii, atmosfera, festivalul. Cred că spiritul ăsta altruist al Nordului, mai degrabă neverosimil în ziua de azi, îi contagiază nevăzut pe toți cei care ne vizitează. Simți în aer că aici se întâmplă ceva frumos, ceva bun pentru oameni. Și vezi limpede contrastul ăsta mare între ce are de oferit locul, atât de îndepărtat de restul lumii și totuși încă slab dezvoltat, și energia oamenilor care îl animă.

Bine, și Poiana Teioasa e superbă. Cred că e unul dintre cele mai frumoase spații de concerte din România. Când ai oamenii în fața scenei, acolo sub stele, în aerul acela tare și limpede de pădure și de Prut, nu se poate să nu-ți placă. La fel, concertele din balconul Conacului au un farmec aparte. Iar anul ăsta inaugurăm o nouă locație de concerte: teatrul de vară construit lângă șantierul #PrimaȘcoală, unde reconstruim, cu tehnici și metode tradiționale, cea mai veche școală sătească de stat din Moldova.

”Mi s-a părut incredibil că, în loc de apreciere, primim mai degrabă reproșuri”

-O întrebare ceva mai personală, adresată ”culturprenorului” Ștefan Teișanu: cum te-a schimbat experiența acestor 10 ani, ce amprente porți cu tine, ce lecții lași în urmă?

-Nu sunt chiar așa în vârstă – abia am împlinit 40 de ani -, dar când vine vorba de Nord simt că mă transform într-un bătrân nostalgic: mintea mea e gata să uite toate necazurile și tot ce-a fost rău aici în aștia 10 ani. În gând îmi vin numai lucrurile bune și frumoase, iar pe cele neplăcute amintirea mi le-a transformat în momente mai degrabă comice, incredibile, de poveste.

A fost greu pentru mine să accept că, deși fac, alături de colegii mei, un uriaș efort pro bono pentru ca festivalul și proiectele din jurul lui să se poată întâmpla, mare parte din comunitate ne-a bănuit multă vreme de cine știe ce interese necurate. La început mi s-a părut incredibil că, în loc de apreciere, primim mai degrabă reproșuri. Cu timpul însă am învățat să nu mai pun la suflet așa mult și să merg înainte pe drumul meu. E mai important să știi tu însuți care e adevărul tău decât să îl știe alții. Încet-încet, în timp, totul o să se limpezească pentru toată lumea. În ultimii ani oamenii au început să creadă tot mai mult în ce facem, să pună umărul, să fie parte din povestea asta.

Lecții? Nu știu. Cred în misiunea asta a noastră de a testa moduri în care oamenii pot învăța să lucreze împreună pentru binele comunității lor. Câtă vreme ne facem treaba și ne urmăm misiunea, restul contează mai puțin. Așa, dacă vrei să-ți faci bilanțul la final de zi, de lună sau de an, sunt șanse mari să fii nemulțumit. Și pe bună dreptate. Dar, dacă acționezi în baza unei misiuni generoase, dacă scopul tău e să ajuți la împlinirea unui bine mai mare pentru toți, atunci ți-e mai ușor să ai răbdare și cu bilanțurile, să le faci mai rar și mai degrabă orientativ. În zece ani totul se vede altfel. În douăzeci și cinci va fi și mai bine.

”Întâmplările cele mai prețioase sunt întâlnirile cu oamenii din viața noastră”

-Crize financiare sau politice, pandemie, război. Zilele Nordului rezistă, ca să parafrazăm o celebră reclamă. Zilele Nordului s-au adaptat continuu. Există, privind acum în urmă, o poveste care a impresionat peste măsură, o întâmplare pe care Ștefan Teișanu o așază lângă suflet, în categoria ”de spus nepoților”?

-Îmi amintesc cum a început, acum mulți ani. I-am spus lui Alex, fratele meu, că vreau să pornesc un proiect acasă la Darabani. Mi-a răspuns, fără să știe sau să ceară detalii: „pentru Darabani orice, spune-mi și facem”. Apoi am mers la Alin, partenerul meu de la Fapte și Jazz in the Park. „Te ajut”, mi-a spus. Apoi la Ionel, pe atunci recent angajat al bibliotecii din Darabani: „dar cum să nu, hai să ne apucăm de treabă”. Cu ei am început și toți sunt, într-o formă sau alta, esențiali pentru Nordul de azi.

Asta e ce-mi vine în minte acum: poveștile oamenilor care au venit de-a lungul vremii să pună umărul aici. Unii pentru că au iubit Nordul, alții pentru că au crezut în mine. Și toți pentru că sunt oameni buni, datorită cărora lumea de azi e plină de speranță. Meda, Dodi, Tzutzu, Paul, Corina, Vata, Raluca, Bianca și Costi, Luș, Mihai, Cosmina, Monica, Alexandra, Andreas, Cătălin, Teor, Ștef, mulți. Smără, Adi, liderii primei generații de voluntari, în 2016, în echipă și azi, în roluri noi și tot mai complicate în fiecare an. Suzana, Ioan, Diana, Tudor, Mircea, Gheghe, Ecaterina, Elena, Oana, Mara, cei care ni s-au alăturat în ultimii ani. Și toți oamenii din Darabani, din primărie, de toate culorile politice, proprietarii de pensiuni, antreprenorii din zonă care s-au purtat mereu ca parte din echipă. Ce diferite au fost întâlnirile cu ei, ce personalități diferite fiecare și totuși cum, la final de zi și de festival, toți se poartă la fel: implicându-se, sprijinind.

Îmi amintesc primele discuții cu fiecare. Întâmplările cele mai prețioase sunt întâlnirile cu oamenii din viața noastră.

-Zilele Nordului 2023. Zece ediții, probabil un milion de speranțe pentru următoarele zece. Au existat și îndoieli, a fost ceva ce nu ați încercat, de care nu v-ați apropiat din varii motive?

-Lucrul pe care nu l-am încercat încă e să ne oprim din toate celelalte activități ale noastre și să ne ocupăm numai de Nord. Cu toții simțim că aici e un imens potențial nevalorificat, știm cum ar trebui făcute lucrurile, dar nu avem niciodată suficientă energie pentru a le face așa. Știm cum putem aduna mai mulți bani pentru festival, știm cum putem comunica mai bine, cum putem gândi mai bine proiectele, relația cu comunitățile locale, relația cu tinerii. Știm cum putem face un festival mai mare și mai de impact, proiecte mai multe și mai relevante. Dar nu avem niciodată suficientă energie pentru asta.

Și în fiecare an am gândit la fel: decât perfect, mai bine făcut. Decât deloc, mai bine atât cât putem. Am decis asta nu doar din rațiuni practice, ci și din motive ideologice, dacă vrei: până la urmă Nordul este un experiment social prin care vrem să vedem cum anume s-ar putea reimagina relația dintre oameni și locuri, relația dintre oameni și oameni, relația dintre locuri și locuri, în vremurile astea nebune de azi, când totul e digitalizat și liber și fără de granițe.

De aceea ne continuăm și noi explorarea: am demonstrat deja că un festival de asemenea anvergură, împreună cu toate proiectele lui conexe, poate fi făcut în această structură hibridă, flexibilă, de echipă ai cărei membri sunt mereu plecați, mereu ocupați și totuși prezenți întotdeauna.

-Un festival al prezentului, care actualizează faptele trecutului construind, pregătind un spațiu al viitorului. Un moment potrivit să urăm La mulți ani Festivalului, să promitem că vom fi în Nord și la următoarele 10 ediții. Cum ar suna o invitație pentru acest 2023 aniversar?

-Ediția a zecea e clar cea mai interesantă de până acum. E și normal să fie așa: fiecare ediție trebuie să fie mai bună decât anterioarele. Avem un line-up de trupe și de invitați ca niciodată de variat. Dau doar câteva nume aici: scriitorii Vasile Ernu și Viorel Ilișoi, Ștefan Bâlici, președintele Ordinului Arhitecților din România, producătoarea de film Anamaria Antoci, trupele Subcarpați, The Turbans (UK), Om la lună, Haydamaky (UA), Paulina, fotografi, artiști, economiști, activiști, sportivi.

Tema în dezbatere anul ăsta este #viitoruri: scenarii pentru comunitățile mici din România. Pe lângă conferințele și atelierele care o abordează, ne ocupăm de subiect și în cadrul unui prim exercițiu de foresight, coordonat de Diana Stafie de la Future Station, în care reprezentanți de orașe mici din România, între care și cele cardinale extreme, lucrează la definirea unor posibile scenarii de viitor. Un asemenea scenariu dezvoltăm și noi împreună cu 100 de vechi voluntari Nord din toate timpurile: lansăm mișcarea Cord, care va testa mecanisme prin care oamenii își pot sprijini comunitățile natale indiferent de locul în care locuiesc.

Avem 50 de evenimente în agenda din 3-6 august 2023: conferințe și ateliere, tururi gastronomice, clacă pentru #PrimaȘcoală, Campionatul Mondial de Borș Moldovenesc, competiții sportive, întâlniri cu scriitori, spectacole de teatru, proiecții de film, concerte.

E un moment foarte bun pentru oricine să intre în povestea Nordului, iar, pentru cei care o cunosc, să se reconecteze cu ea.