Uneori, vocea unei studente răsună mai puternic decât ecoul a sute de amfiteatre, ne atenționează un medic al zilelor noastre, care ne îndeamnă (și) în acest fel să înțelegem ”rostul zbuciumului” până când nu este prea târziu.
În anul 1940, Facultatea de Medicină din Iași a fost cuprinsă de o tristețe adâncă, ne spune medicul Richard Constantinescu, aducând în prim-plan cazul ”Ioana Popovici”, una dintre cele mai promițătoare studente ale generației sale, care ”s-a stins prea devreme, mutând tăcerea acolo unde, până nu demult, era freamăt de ideal și avânt”.
Mutată de la Iași la București pentru a-și continua studiile, Ioana Popovici lăsa în urmă nu doar colegi și profesori, ”ci și o amintire vie, profundă, dureroasă”. Profesorul Grigore T. Popa – decanul Facultății de Medicină din Iași și una dintre cele mai luminoase figuri ale mediului academic românesc – i-a dedicat în Însemnări ieșene un text tulburător, intitulat simplu: „A murit o studentă”.
”În centrul acestui omagiu se află o scrisoare cutremurătoare, scrisă chiar de Ioana, în pragul finalului. O scrisoare care nu cere milă, ci înțelegere. Nu vorbește despre moarte, ci despre zbucium, luciditate și înțelepciune dobândită prea devreme. O public, nu doar ca document, ci ca lecție. Pentru cei care simt prea mult. Pentru cei care se tem că nu sunt „suficient”. Pentru cei care se caută, se pierd, se adună. Și pentru toți cei care cred că fragilitatea nu poate conține forță”, ne mai spune medicul Richard Constantinescu.
Iată textul excepțional al decanului Grigore T. Popa și cuvintele Ioanei Popovici, ”dureros de actuale” și astăzi ca în anii 40 ai secolului trecut - ”A murit o studentă”:
„Una dintre cele mai distinse începătoare ale Facultăţii de Medicină din Iaşi, plecată apoi la Bucureşti, a dispărut pentru veşnicie. Durerea părinţilor este însoţită de cea a tuturor celor care au cunoscut-o şi care distingeau în ea o mare valoare aflată în plină devenire. Reproducem aici, ca pe un fel de mărturie de dincolo de viaţă, o scrisoare publicată postum, a Ioanei Popovici, din care, dincolo de o adâncă descurajare, putem întrezări maturitatea de reflecţie a unei tinere, precum şi ceva din zbuciumul nelămurit încă al generaţiei care azi se ridică.
Scrisoarea este adresată unei prietene:
«Îţi mulţumesc că nu m-ai uitat. Eu, totdeauna, te-am considerat o bună prietenă. Faptele nu m-au dezminţit. Ştiu de mult că nici tu nu eşti o fericită a lumii acesteia. Aş dori, vorbind cu tine, să-ţi comunic o parte din gândurile mele, din cele ce am simţit şi trăit eu. Munca şi zbuciumul de până a cădea bolnavă, dar mai ales suferinţele îngrozitoare din ultimele şapte luni, cred, mi-ar da dreptul. Nu ştiu însă dacă scrisoarea începută acum, când am 39 de grade şi 5, o voi putea duce până la capăt.
Am impresia că generaţia noastră suferă, mult, de un rău pe care voi încerca, mai departe, să-l numesc şi care, fatal, e urmarea acestor timpuri pe cât de zbuciumate, pe atât de obositoare. Totul, cred, provine dintr-un cerebralism – mai degrabă un fals cerebralism – care duce la negarea a tot ce e natural, sănătos, a tot ce e în legătură cu legile firii, ale pământului. Aceasta e, cred, cauza nenumăratelor noastre decepţii, înfrângeri, demoralizări. Ne zbuciumăm prea mult pentru nişte himere, în fond. Nu vezi tu că totul este inutil? Suntem născute în zodia zilei de azi. Din pricina asta am suferit mult şi eu.
Dar, dacă va voi Bunul Dumnezeu să scap – nici nu îndrăznesc să sper, să cred – de acum ştiu că am învăţat că fapta cea mai nesăbuită este zbuciumul pentru orice plan ar fi el. Soarta fiecăruia e, în linii mari, trasată; noi însă o putem strica sau îmbunătăţi. Şi a cuceri fericirea, a fi deplin fericit – acum îmi dau seama cât e de uşor.
Mă gândesc la vremurile de la Iaşi – mă sculam devreme, odihnită după un somn zdravăn; un căluţ, cum era roibul meu, te scoate curios în aerul proaspăt, parfumat; simţi sângele sănătos cum îţi pulsează în inimă. Iată fericirea!
Iată unde m-au dus însă zbuciumul şi excesiva mea sensibilitate. De aceea, repet, vreau să te fac să înţelegi: nu te mai zbuciuma atâta. Exemplul meu nenorocit să-ţi fie de învăţătură.
Te rog să-mi scrii cât de des şi mult: sufăr enorm, iar scrisorile tale sunt printre puţinele mele bucurii. Răspuns însă nu aştepta grabnic, căci sunt complet sfârşită de puteri.
Te sărută,
Ioana»
«Pseudo-cerebralismul» despre care vorbeşte Ioana Popovici este o realitate, iar ea a găsit un termen just, care poate rămâne. Îndemnul către odihnă şi groaza de zbucium, exprimate în ultima parte a scrisorii, sunt însă consecinţele sleirii de putere produse de boală, într-o fiinţă care nu cunoscuse, mai înainte, decât energia şi avântul.” (Grigore T. Popa, Însemnări ieşene, an. V, vol. XII, nr. 2, 1 februarie 1940)
Îndemnul de final aparține medicului Richard Constantinescu: ”Dacă ați avut vreodată sentimentul că vă frământați prea mult, că trăiți cu inima mereu expusă, că nu mai înțelegeți rostul zbuciumului – citiți această scrisoare. S-ar putea să vă răspundă cineva care a înțeles toate acestea înaintea noastră”.