Q Magazine i-a lansat regizorului și teologului Cosmin Pleșa invitația de a-l intervieva pe Rareș în „Biroul de cultură”, organizat la Muzeul Țăranului Român, despre credință, carte și har.
A fost desemnat „Vocea copiilor din România”, la Gala Top Child Performace. Participă în spectacolele de teatru „Aceeași nostalgie” și „Nepotul meu se crede poet”, în regia Magdei Catone. A jucat în spectacolul „Agenția Secretă a Copilăriei”, producție a Academiei Studiourile Buftea. A prezentat Gala Premiilor „Valori Contemporane”, București si este speaker în cadrul conferințelor „Citește și Dăruiește”.
Cosmin Pleșa: În Evanghelia de la Marcu avem un citat deosebit, rostit de Mântuitorul: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu!”. Cuvintele mari ar fi de prisos, pentru că măreția unui om stă în puterea lui sufletească. Ești un copil care are din plin această putere, Rareș Prisacariu!
Rareș Prisăcariu: Mulțumesc. Aș vrea să le urez La mulți ani! tuturor copiilor, pentru că, la 1 iunie, este Ziua Copilului. Și îți mulțumesc mult pentru invitație: ție, Cosmin, și doamnei Floriana Jucan. Doamna Jucan este un om foarte drag sufletului meu, deoarece dumneaei a fost prima care a scris la nivel național despre mine în revista Q Magazine.
-Ce frumos! Tema generală a acestei discuții este sugerată de un eveniment foarte deosebit pentru țara noastră, pentru credința noastră, pentru că se împlinesc 100 de ani de Patriarhia Română. Știu că ești un tânăr credincios, un copil care merge la biserică. Am înțeles că ai primit chiar dreptul să intri în altar, adică ești foarte aproape de tot ce se întâmplă acolo – motiv și prilej să te rog să ne vorbești puțin despre credință, credința ta de copil. Știu că ai și amânat plecarea de la Botoșani, de unde ești tu, spre București, la Concursul „Românii au talent”, de la PRO TV, pe care l-ai și câștigat, pentru că în orașul tău natal se întâmpla ceva deosebit. I-ai spus mamei tale: „Nu putem pleca, trebuie să fim la biserică”. Îți amintești despre ce era vorba?
-Da, anul acesta se împlinesc 100 de ani de când Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie și aș vrea să-ți mai spun un lucru foarte interesant: Anul acesta au fost canonizați 16 sfinți, dintre care unul este Sfântul Cuvios Părinte Ilie Cleopa.
Îmi aduc aminte. Trebuia să merg în semifinalele acelui concurs important de talente. Dar atunci era și marea sărbătoare a Sfântului Gheorghe, care este și ocrotitorul Botoșaniului. Atunci a fost sfințită biserica, după o perioadă îndelungată și m-am gândit cum să nu merg eu la sfințire? Am rugat-o pe mama să plecăm cu o zi mai târziu, ca să pot asista la slujbă. În acel moment, am avut senzația că acolo îmi era locul, iar experiența mi-a fost de mare ajutor.
-Vezi ce frumos lucrează harul? Spunea părintele Nicolae Steinhardt – atât de frumos – că „Dăruind vei dobândi”. Tu ți-ai dăruit din timpul tău bisericii și lui Dumnezeu, dar prin faptul că ai amânat plecarea, ai primit, de fapt, ceva mult mai mult: Premiul cel mare al competiției. Am înțeles că ai primit și o binecuvântare chiar de la Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, nu-i așa?
-Da. A fost o întâlnire foarte frumoasă pe care nu o să o uit vreodată. Și atunci am simțit că mă umplu de Duhul Sfânt, de Dumnezeu, de Iisus Hristos, de Maica Domnului.
Întâlnirea cu Înaltpreasfințitul a fost un moment deosebit, care mi-a adus o emoție puternică și m-a ajutat enorm. Și știi ce spunea părintele Cleopa? Cuvinte simple, dar cu un impact profund: „Răbdare, răbdare, răbdare”.
-Din ce mi-au povestit părinții tăi, nu te părăsește acest sentiment de credință. Așa e, Rareș?
-Eu cred că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poți face nimic în viață. Și știi ce spunea Sfântul Vasile cel Mare? Dumnezeu rânduiește faptele noastre mai bine decât am putea să o facem noi înșine. Chiar dacă noi am vrea ceva, tot voia lui Dumnezeu va fi.
-Unde ai învățat și unde ai văzut prima dată, din ce ți-aduci aminte, o manifestare de credință?
-Părinții mei sunt niște oameni foarte credincioși și m-au învățat încă de mic să-l iubesc pe Dumnezeu, cu toată ființa mea. Mergeam la biserică, asistam la slujbe. Bunicii mei sunt și ei credincioși, merg destul de des la biserică. Am o familie cum nu se putea mai frumoasă. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și vreau să-i țină mereu sănătoși. Dacă s-ar putea, poate să fie și nemuritori.
-Cum vezi această joacă a oamenilor mari numită războaie, războiul? Cum îi vede ochii tăi de copil?
-Chiar nu știu ce să spun. Întotdeauna când am auzit că vine un război, m-am panicat. Și m-am gândit la toți cei care sunt acolo, suferă și plâng. Mi-aș dori ca toată lumea să fie în siguranță și să ne bucurăm de frumusețea acestui pământ.
-Tu ai timp să te joci cu copii, cu copii de vârsta ta?
-Da, mereu îmi fac timp să petrec timpul cu ei, pentru că mi se pare cel mai inocent lucru, să fii alături de copii. Am mulți prieteni și îmi place să știu că putem învăța unii de la ceilalți.
-Spune-mi, cum te joci? Cum vă jucați? Cu ce te joci?
-În general, cu lucruri fizice. Ne jucăm cu jucării, ne jucăm diverse jocuri de cărți. Îmi place să realizez construcții Lego cu prietenii, să jucăm fotbal și să ne petrecem timpul afară.
-A fost un domn al Țării Românești, pe numele lui Constantin Brâncoveanu, care, din păcate, a pătimit moarte cruntă la Istanbul, știi?
-Da, știu, știu. A fost decapitat, i s-a tăiat gâtul, împreună cu copiii lui, Constantin, Ștefan, Radu, și Matei cel mic, precum și cu sfetnicul Ianache.
Vreau să spun despre biserica la care eu eram copil de altar. Este un sentiment înălțător să fii în altar, pentru că știi că sunt toți îngerii acolo, este Sfântul Duh. Aș vrea să spun faptul că Biserica „Sf. Gheorghe” din Botoșani este ctitoria Elenei Doamna, soția lui Petru Rareș, și a fost sfințită prima dată în anul 1551. Întotdeauna când am auzit că vine un război, m-am panicat.
Aș vrea să-ți povestesc câte ceva și despre părintele meu duhovnic, pe care aș dori să-l evoc, și care mi-a împărtășit această credință, Dumitru Mateciuc. Și el mi-a oferit atunci binecuvântare la sfințirea bisericii și mă simt liniștit alături de el și de toți preoții.
-Ce dar minunat și lacrimile care ți‑au țâșnit acum în ochi, Rareș drag, când preotul pune mâna deasupra creștetului, celui care vine să-i ceară iertare de păcat, nu preotul este cel care iartă, ci Domnul, Dumnezeul nostru. El doar se roagă și spune atât de frumos: „Te iert și te dezleg de toate păcatele tale!”.
-Eu cred că preoții sunt mesagerii lui Dumnezeu. Sau duhovnicii mai degrabă sunt. Fiecare om are câte un înger păzitor, dar nu trebuie să-l alungăm niciodată.