Am fi putut să fim îngeri. Să nu cunoaştem durere, chin, sfârtecare de inimă sau trup, iubire şi neiubire, lacrimă şi râs. Dar care ar fi măsura vieţii fără suferinţă?
Îngerii nu se nasc, sfinţii nu mor. Viaţa nu este un scop în sine, ci o motivaţie, o cale, uneori început, alteori înălţime. Îmi place să cred că un om se poate converti la Adevăr şi că acest cuvânt înseamnă con-verti(calitate), adică trăirea în vertical Împreună. Îndreptarea devine mistuitoare şi prăbuşindă când este învăluită în singurătate. Dar când singurătăţile se ating, se unesc, se adulmecă în con-verti(calitate), Adevărul se înalţă de la sine, se relevă şi se sfinţeşte.
Toţi vor să fie sfinţi, nimeni nu vrea să fie om. Greu să fii om când nu cunoşti patimile sfinţilor… Patima de iubire, patima de rugăciune, de bunătate, patima de a răbda… Cu sens de suferinţă, chin, martiriu, patima are aură de sfinţenie. Iubirea puternică pentru Dumnezeu, suferinţa creştină, îndelunga rugăciune… Patimi de sfinţi, nu-i aşa?
Patima omului simplu este departe de martirajul creştin sau de nimbul divin al sfinţilor dreptrugători. Forţa însă este aceeaşi, o putere lăuntrică uriaşă care, poziţionată corect şi îndreptată la timp, duce la convertire. Adică – îmi place sensul acesta - la trăirea verticală şi împreună.
Grea cale. Un om se converteşte când patima capătă consistenţa unei suferinţe dăruitoare în Adevăr. Con-verti(calitatea), însă, aşează om lângă om, mână în mână, sprijin pe înălţime, împreună. Dacă un convertit – singur – îşi duce propria luptă cu lumea, un con-verti(cal) trăieşte şi patima aproapelui, spaimele aceluia, căderile la fiece pas. Drumul duce, şi într-un caz şi în celălalt, la Dumnezeu.
Şi totuşi, atât de departe de înălţime suntem! Un orizontal însingurat, îngenuncheat, pustiu. Până la verticalitate, câtă rugăciune în genunchi aduna-vom, cât să ne crească ramuri-de-fapte-bune?
Ai curaj să priveşti în tine ca şi cum ai fi Dumnezeu? Ai putere să te vezi gol, neîntinat de vorbe, ambiţii, orgolii, greşeli, urâţenii? Să te aşezi aşa, pe marginea cărării, şi să te uiţi în tine cu ochii lui Dumnezeu. Fără ură şi fără părtinire. E posibil să nu îţi placă nimic, dar să nu poţi renunţa la nimic. Sau să te minunezi, dar să nu păstrezi minunea. S-ar putea să te sperii de haosul generaţiilor îngrămădite în tine de-a valma. Câtă rugăciune să ai pentru atâta nemărginire sufletească?