Mihai Butnariu trăiește în Orșova, județul Mehedinți, unde a înființat și un ziar – Gazeta de Orșova, pe care l-a coordonat timp de 14 ani.
Cu împliniri personale, profesionale, cu pasiuni care au rodit sub forma cărților sau în pagini de ziar, Mihai Butnaru rămâne ”încătușat” în primul zbor, în primii pași și în zâmbetul mamei. Adică în copilăria de la Miorcani, în nordul României.
”Întotdeauna am simțit o emoție când, cu respect, pronunțam numele satului meu, Miorcani. Nu știam ce înseamnă, nu știam de unde vine, dar eram convins că era un nume încărcat de poezie. Acolo am văzut lumina zilei, am făcut primii pași, am învățat să vorbesc și am învățat să scriu”, își amintește colonelul în rezervă Mihai Butnaru.
”Toată viața am purtat pe tălpi geografia ulițelor prăfuite ale Miorcaniului!”
Viața l-a dus departe de pământul copilăriei. Cu toate acestea, nu și-a desprins niciodată sufletul de acel nord mirific, de imaginea satului, singurul loc care a dat sens cuvântului ”acasă”.
”Pentru mine Miorcaniul este colțul de rai pe care l-am purtat în minte pe oriunde m-am preumblat. Satul copilăriei rămâne dorul de libertate, de părinții care m-au iubit necondiționat, de lipsa de griji care să-mi invadeze mintea. Toată viața am purtat pe tălpi geografia ulițelor prăfuite ale Miorcaniului. O jumătate de secol am umblat prin fel de fel de locuri, dar rădăcinile mi-au rămas înfipte acolo, în singurul loc care mi-a dat sens cuvântului „acasă”, spune profesorul și gazetarul de astăzi.
Satul din jurul bisericii, al școlii, la căminului cultural și al conacului familiei Pillat. Așa a rămas întipărit în mintea adultului de mai târziu.
”Ani după ani am trăit în mijlocul iadului contemporan cu impresia că satul meu natal se află la o aruncătură de băț de raiul „plin de verdeță, unde nu-i întristare și nici suspin”. Cu toate că în Miorcani nu se întâmplă nimic și nu se va întâmpla niciodată nimic, eu trăiesc cu impresia că este un sat fericit. Este fericit pentru că este așezat dinadins în jurul bisericii, al școlii generale, al căminului cultural și al conacului familiei poetului Ion Pillat, adică în jurul lui Dumnezeu și al locurilor de unde radiază inteligența și cultura”, spune Mihai Butnariu.
”În străfundul sufletului meu am rămas un țăran din Miorcani!”
A urmat o carieră militară, astăzi cu grad de colonel în rezervă, a predat zece ani istoria la liceu, a scos un ziar local pe care l-a coordonat timp de 14 ani, a scris cărți…
Cu toate acestea, ”în străfundul sufletului meu am rămas un țăran din Miorcani. Pentru mine acest sat rămâne situat în centrul universului. Acolo am avut primele contacte cu ceea ce numim realitate, acolo am trăit primele bucurii, acolo am înțeles ce sunt bunătatea și fericirea. Am dus dorul satului natal prin lume, știind că pe ulițele sale îmi aleargă copilăria. Tot timpul mi-a apărut în vise și nu am putut să mă plasez în univers decât împreună cu el. Când eram apăsat de necazuri și gânduri negre, mă translatam mental în locul nașterii, unde sufletul și trupul meu, plăsmuite din lutul locului, se simțeau protejaet. Acolo era zestrea mea de dor și de liniște”.
Își revede copilăria ca într-o oglindă: chipul mamei, tatăl cel mereu grijuliu și casa părintească.
”În copilăria petrecută la Miorcani, joaca era nesfârșită ca și poveștile mamei. În timp ce mama și tata se confruntau cu grijile zilnice, eu visam că zbor până la soare, să fur bucăți din razele lui și până la stele să le fur strălucirea și să le donez mamei. Eram convins că totul este posibil, că totul putea fi al meu printr-un simplu pocnet din deget, iar ziua de mâine era debutul unui nou joc. Dar câte nu poți face când ești copil? Acum, după 60 de ani, realizez că perioada copilăriei durează toată viața. Ea se întoarce mereu, pentru a însoți toate celelalte secțiuni ale vieții de adult. Cum să uit sărbătorile, nunțile, botezurile, Paștele, Crăciunul sau Anul Nou, ce prilejuiau miorcănenilor o implicare sentimentală pură și intensă. În zilele de sărbătoare viața satului se amplifica și în aer plutea bucuria”, spune profesorul devenit jurnalist.
Nici locurile nu au dispărut din amintirile copilului de demult: „lotul” în „Treuci”, săniușul la Valea Popii, dealurile Druitorii ce străjuiau malul Prutului, biserica din centrul satului, primele filme aduse în sat la Căminul cultural, primul televizor din sat – ”adus la CAP, unde ne buluceam într-o sală destul de mică”. Sau chipurile foștilor dascăli: imaginea profesoarei de limba romănă, doamna Mihăiescu, ”care ne pregătea gratis pentru examenul la liceu”, a profesorului de istorie, domnul Dumitraș, ”de la care am învățat să mă mândresc cu Ștefan cel Mare, cu Mircea cel Bătrân și cu Mihai Viteazu”. Nu își uită nici foștii colegi de școală: Angela Adăscăliței și Gheorghiță Hrițcu, Lucica Rumega, Anișoara Grosu, Maricica Hanganu, Lucica Sandu, Mihai Atănăsoaie, Gheorghiță Emil, Viorel Nichiteanu.
”După intrarea la ”Colectivă” tata nu a mai fost niciodată bărbatul pe care-l admirasem!”
Își amintește și de negurile vieții trecute. ”Colectiva” care le-a luat părinților pământul și caii…
”La opt ani l-am văzut pe tata plângând pentru prima dată. Venisem cu mama din sat, iar tata stătea la o masă cu capul în mâini și lacrimile îi curgeau pe față. „Nu mai avem pământ! Am semnat intrarea la Colectiv!” Două luni îl hăituiseră pe tata activiștii veniți de la raion. Când veneau aceștia, tata se ascundea prin grădină, în pod sau pe la vecini. Până la urmă a fost constrâns să semneze. Pierdea „lotul de la Treuci” moștenit de la tatăl lui, care îl obținuse de la rege, după luptele de la Mărășești. După intrarea la ”Colectivă” tata nu a mai fost niciodată bărbatul pe care-l admirasem, așa cum fiecare copil își admiră tatăl. Se prăbușise, se înmuiase și i se topise bucuria. Parcă-l văd cu ochii în lacrimi înjurând printre dinți un prăpădit de căruțaș, care îi biciuia caii. Caii aceia fuseseră mândria lui, dar nu mai erau ai lui. Toată viața i-a așteptat pe americani, care trebuiau să vină și să-i facă lui dreptate. I-a așteptat degeaba! Nici mama nu se simțea prea bine. O surprindeam mereu cu lacrimile pe obraz. Cu timpul, la fel ca și ceilalți țărani din sat, și părinții mei s-au obișnuit cu răul”, povestește colonelul în rezervă.
”Mama tot timpul mă îndemna să învăț ca să scap de sărăcie!”
A plecat în lume, ”gonit de sărăcie”, dar pe măsură ce s-a îndepărtat de Miorcani a simțit cum dorul se face din ce în ce mai mare.
”Fac parte dintre miorcănenii pe care sărăcia de la sat i-a gonit în lume. Mama tot timpul mă îndemna să învăț ca să scap de sărăcie. După absolvirea liceului militar de la Câmpulung, am fost nevoit să mă despart tot mai mult de satul natal. Reveneam anual să-mi revăd părinții iar, după ce aceștia au plecat în ceruri, am ajuns tot mai rar la Miorcani. Pe măsură ce anii trec mă afund într-un dor profund din care nu mai pot ieși. De ce? Pentru că îmi lipsesc cei pe care i-am iubit în copilărie și pentru că în satul meu natal nu mă mai cunoaște nimeni”, spune Mihai Butnariu.
”Ce regret? Regret că nu mai pot să mai stau de vorbă cu mama și îmi pare rău că, de multe ori, eram grăbit și nu aveam răbdare să o ascult. Acum aș asculta-o, dar nu mai pot!”, spune în final botoșăneanul care, născut în Miorcanii lui Pillat, a ajuns în celălalt capăt de Românie, fără să uite o clipă locul care l-a plămădit.