Într-un sat din apropiere de municipiul Botoșani se păstrează și astăzi amintirea unei mănăstiri-fantomă, ctitorită, de soția lui Ștefan cel Mare. Mănăstirea, o frumoasă așezare monahală, a dispărut fără urmă în negura timpurilor, dând naștere la numeroase povești și legende în rândul localnicilor, scrie ziarul Adevărul.
La numai câțiva kilometri de municipiul Botoșani, pe drumul ce duce către Suceava, în comuna Curtești, se află satul Mănăstirea Doamnei. La prima vedere denumirea așezării pare ciudată, mai ales că în zonă nu există nicio mănăstire sau măcar curte boierească. În sat sunt fie case bătrânești, fie vile construite de cei care au fugit de forfota orașului, către zonele rurale, mai liniștite.
Specialiștii și documentele arată însă că în satul care poartă acest nume misterios, s-a aflat într-adevăr o mănăstire frumoasă ctitorită de cea mai îndrăgită soție a voievodului Ștefan cel Mare, o expresie a puterii deținute de doamnele Moldovei în acest colț de țară. În jurul mănăstirii s-au țesut numeroase legende, mai ales că frumosul așezământ monahal al doamnelor Moldovei a dispărut fără urmă.
Profesorul doctor în istorie Daniel Botezatu, din Botoșani, și-a dedicat o bună parte din carieră cercetării documentelor și lucrărilor de specialitate privind istoria Evului Mediului, și cu precădere a istoriei târgului Botoșanilor, dar și a împrejurimilor.
Specialistul botoșănean precizează că există mai multe ipoteze cu privire la existența, învăluită încă în mister, a Mănăstirii Doamnei, din zona Curteştiului.
Una dintre ipoteze este aceea că Mănăstirea Doamnei ar fi fost ridicată de Elena Rareș, soția lui Petru Rareș, feciorul din flori al marelui voievod Ștefan cel Mare.
„Alexandru Papadopol-Callimach, din vechiul neam al Calmăşilor, copropietari ai satelor Stâncești și Cămătărești, scria că mănăstirea Doamnei nu reprezintă altceva decât numele schimbat, începând cu secolul al XVIII-lea, al vechii biserici domnești de la Popăuți - Botoșani, ctitorită în 1496 de către Ștefan cel Mare și transformată, de domnitorul Constantin Racoviță (1749-1753), în mănăstire, cu hramul „Schimbarea la față”. Nicolae Iorga pune ctitorirea bisericii Doamnei pe seama statutului Botoșanilor, de târg al Doamnei, statut dobândit, scrie Iorga, începând cu domnia lui Petru Rareș”, precizează Daniel Botezatu pentru adevărul.ro.
Un alt document arată însă că mănăstirea era chiar mai veche, fiind ctitorită de Maria Voichița, ultima soție a lui Ștefan cel Mare.
„În monografia sa, dedicată mănăstirii Râșca, Narcis Crețulescu afirmă că mănăstirea Doamnei precede, cu peste 50 de ani, actele ctitoricești ale Doamnei Elena. La 1496, când Ștefan cel Mare a zidit biserica Popăuților, doamna sa, Maria-Voichița, ar fi poruncit ridicarea, în apropierea târgului, pe loc domnesc, probabil pustiu, a bisericii mănăstirii Doamnei. În 1552, Elena Rareș doar a înnoit această biserică, având hramul Învierea Domnului”, adaugă Daniel Botezatu.
Cert este că, așa cum arată documentele, mai multe soții de voievozi, doamne ale Moldovei vor face referire la această „mănăstire a Doamnei“ de lângă Botoșani. De exemplu, chiar și în 1662, la aproape două secole de la construcția mănăstirii, Ecaterina, soția voievodului Dabija, le cerea vornicilor din Botoșani să-i lase în pace pe slujitorii mănăstirești de la „sfânta mănăstire a Domniei Meli de la Botoșani”. Locul era pitoresc, într-o poiană, cu prisăci, oferind un loc de relaxare și probabil înălțare spirituală pentru Doamnele Moldovei.
În 1646, Dumitru Roșca, fost vornic al Botoșaniului, dăruiește o vie Mănăstirii Doamnei, cu hramul „Sfântul Pantelimon”. La rândul său, postelnicul Iane Hadâmbul dăruiește tot o vie Mănăstirii Doamnei.
De la Alexandru Iliaș primește satul Costești, iar fiul doamnei Ecaterina Dabija le dă și un heleșteu. În plus, mănăstirea era scutită de taxe.
La un moment dat, Mănăstirea Doamnei de la Botoșani a fost închinată mănăstirii rusești, Ruscion, de la Sfântul Munte.
Mănăstirea, așa cum arată specialiștii, a trecut o vreme și în stăpânirea Pantocratorului, ca urmare a decăderii Ruscion-ului, ca o un fel de ipotecă, dar se va întoarce ca metoh al mănăstirii rusești.
Situația mănăstirii începe de devină delicată din punct de vedere financiar odată cu secolul al XVIII lea, mai ales că aproape toate veniturile mănăstirii plecau către Muntele Athos. Un trimis de la Ruscion s-a arătat nemulțumit de călugării de la Mănăstirea Doamnei, motivând faptul că nu le-a lăsat nimic din venituri tocmai fiindcă nu a găsit oameni de ispravă.
„Pentru călugării de la mănăstirea Doamnei nu le-am datu voie să se amestece la nimic, căci fiind eu aice în țară de atâția ani, n-am văzut acolo niciodată măcar un călugăr om de treabă, ci tot niște bețivi și nevrednici”, se arată într-unul dintre documentele folosite la documentare de profesorul Botezatu.
Începând cu secolul al XIX-lea, vechea ctitorie a doamnelor Moldovei dispare în negurile vremii. Specialiștii arată cu ajutorul documentelor că mănăstirea ar fi început să aibă mari probleme financiare. Mai ales după 1859, rămasă fără danii și orice fel de venit, eclipsată de mănăstirea Agaftonului, constituită în secolul al XVIII lea, undeva în apropiere, și mai ales fără sprijinul soțiilor de voievod, obștea mănăstirească s-a destrămat.
Moșiile și proprietățile sale au fost vândute, iar „inima” mănăstirii, biserica din centrul complexului monahal a fost dărâmată în 1902. În locul ei a fost construită o biserică sătească.
Misterul din jurul acestui complex monastic a generat și câteva legende locale. Sunt bătrâni care spuneau că la un moment dat mănăstirea a fost jefuită de tătari, arsă în bună parte, și de acolo și decăderea obștii călugărești.
Nu există însă niciun document care să confirme un asemenea eveniment. Nimeni nu știe deocamdată cu exactitate, cum s-a destrămat această obște călugărească și motivele reale, dar nici momentul și contextul în care a apărut mănăstirea. Cert este că ea dă încă denumirea satului din comuna Curtești, râvnit pentru oaza sa de liniște.