Mihaela Mihăescu: LOCUL MEU DE MUNCĂ la domiciliu

Mihaela Mihăescu este unul dintre cei mai inteligenți oameni, de o generozitate pe care au simțit-o de-a lungul vremii semeni din toate categoriile sociale, din Botoșani și din toată România.

Dincolo de frumusețea sufletească, este Mihaela Mihăescu un om luptător. Dintre cei mai luptători oameni ai acestei țări în care dizabilitatea nu mai înseamnă să lupți pentru o viață normală, ci mai degrabă un război cu nepăsarea, cu ignoranța semenilor și a sistemului.

 

A fost mereu un personaj atipic. Nu numai pentru că dispune de o miraculoasă capacitate de a ne ghici spaimele, cât mai ales pentru fantastica ei adaptabilitate într-o societate doar teoretic funcțională. Dotată cu o inteligență sclipitoare, înzestrată cu o intuiție aparte, Mihaela, Michi, cum o știm cu toții, și-a construit singură un destin.

O lecție de viață cutremurătoare, care ne face să ne simțim mândri că Michi, care putea să aparțină oricărui loc din lumea asta, s-a născut în Botoșani. Chiar dacă tot de de aici, de pe aceste meleaguri, avea să i se tragă și nefericirea, într-o Maternitate…   

Acum, Mihaela Mihăescu ne aduce înainte o carte. O carte cât un destin: ”IHTIS - Viața mea 20 de ani”.

”Curajul ei de a crede în șansa hărăzită de Creator, puterea interioară de a nădăjdui chiar și atunci când nu mai existau speranțe, căldura umană și focul ei interior care au atras mereu oameni importanți în preajma sa, iubirea necondiționată față de aproapele, oricare ar fi el, smerenia și simplitatea în formele ei autentice, toate acestea au conturat portretul Mihaelei Mihăescu ca fiind OMUL de lângă noi, modelul de care mulți tineri din zilele noastre ar avea nevoie, reperul moral al unei lumi pline de convulsii și derapaje sociale și morale. Autoarea volumului de față încearcă să ne scoată din zona noastră de confort, să ne determine să înțelegem dificultățile și barierele pe care o persoană cu dizabilitate sau aflată în dificultate le întâlnește destul de frecvent în spațiul social, în diverse ipostaze sau momente pe care majoritatea dintre noi le consideră legitime, firești, rutinier”, scrie în prefața cărții prof. univ. dr. habil. Alois Gherguţ, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației.

 

Redăm mai jos cuvintele Mihaelei Mihăescu în debutul cărții apărută de curând la prestigioasa Editură Doxologia:

”LOCUL MEU DE MUNCĂ la domiciliu

Toamna anului 1986 m-a găsit angajată la Cooperativa „Muncă și Artă” din București prestând „muncă la domiciliu”. Meritul reușitei poartă un nume: Margareta Tănăsescu. Aceasta, în drum spre serviciu, auzea dintr-un balcon situat la parter zgomotul unei mașini de cusut. Bănuind că acea persoană m-ar putea îndruma cum să obțin un loc de muncă similar, a bătut în geam și a obținut informațiile de care aveam nevoie pentru a mă angaja.

În baza Adeverinței avute și a unei probe practice (susținută acasă), am fost acceptată. Timp de 5 ani, am confecționat huse TV din finet (pentru export) sau materiale reciclate (pentru uz intern). Operațiile erau extrem de ușoare, timpul de lucru mi-l stabileam singură, iar norma nu era obligatorie. Primeam 0,80 de bani pe bucată, iar pentru fiecare husă aveam nevoie de circa 10 minute – timp în care un om sănătos confecționa 6, 8 sau 10 bucăți. Salariul îl primeam în funcție de câte huse realizam. Îmi propuneam să realizez în jur de 40 de huse zilnic.

 



Nu lucram pentru bani. Activitatea mea era mai degrabă un refugiu, îndeosebi după ce am inventat niște metode prin care să-mi pun singură ață-n ac și în suveică. Șase ore am încercat într-o zi, fără reușită; iar a doua zi, încă două. Pe o bucățică de material pusă-n patru, poziționam ața cu vârful spre ac. Apoi, coboram acul până când ajungea cu urechea la nivelul aței, iar pânza o aduceam spre ac și o mișcam ușor până îl nimeream.

Faptul că mașina mea de cusut se putea auzi chiar și seara, când se tăia curentul, mi-a adus la ușă vecinii curioși. Dar, în așteptarea părinților care se întorceau de la serviciu, ce altceva aș fi putut face? Poziționam luminița lanternei în dreptul acului și-mi vedeam de cusut. Apoi, împachetam husele în seturi de câte 10, puneam eticheta, făceam curat și umpleam șponurile cu ață pentru a doua zi.

1989 – Revoluție... de lucru primeam din ce în ce mai rar. Întâmplător, am cunoscut două surori care confecționau și vindeau lucrușoare pentru copii, iar pentru o vreme am cusut pentru ele. Găsindu-mi curajul, am decis să înființez propria asociație familială, obținând un loc autorizat la gura de Metrou din Piața Sudului. În timpul săptămânii inventam modele și coseam (mama se ocupa de croit), iar sâmbăta mergeam la tarabă cu produsele noastre. Făceam cu drag și asta, mai ales când primeam comenzi pentru sâmbăta următoare.

 

Lunar, o doamnă inspector de la primărie venea acasă la noi și-mi verifica documentele, fiind mereu nemulțumită de „profitul” meu prea mic. I-am explicat că nu asta urmăresc, ci simt doar nevoia de a face ceva util.

În anul 1992 a apărut Legea privind protecția specială a persoanelor cu handicap și am încercat să-i descoperim „beneficiile”. Am ajuns la medicul neurolog al tatei (pensionat în acea perioadă pe caz de boală – Parkinson care l-a răpus la 61 de ani), care, aflând că am câțiva ani lucrați în cartea de muncă, mi-a spus că mă pot încadra în prevederile altei legi (nr. 70/1990) pentru obținerea unei pensii de invaliditate. Totuși nu mi-a zis că aceasta nu poate fi asociată cu o altă sursă de venit. IHTIS.

 

Din acest motiv, am desființat asociația lucrativă și, la doar 24 de ani, am devenit pensionară. Parcă nicăieri nu îmi mai găseam locul. Petreceam timp pe banca din fața blocului, supraveghindu-l pe un verișor, devenit elevul doamnei Toma. El aducea mulți colegi în preajma mea: îi provocam la discuții și jocuri, rezolvam teme împreună…

Zilnic, la aceeași oră, vedeam o familie elegantă ieșind la plimbare, ajutându-se de un baston alb. Amândoi erau nevăzători, însă cunoșteau bine zona și se descurcau cu multă independență, cerând ajutor doar în situații speciale. I-am spus mamei că mi-ar plăcea să-i cunosc și, cu prima ocazie când i-a ajutat, mi-a aranjat o întâlnire cu ei. Faptul că aveam dificultăți de exprimare îmi accentua timiditatea și nu eram prea vorbăreață.

Soții Marieta și Anatolie Coca (cu 50 de ani mai în vârstă decât mine) mă puneau să le descriu lucruri, filme, întâmplări și insistau să găsesc o asociație unde să îmi pot valorifica abilitățile. Se interesau, îmi căutau adrese, mă dojeneau că nu mă lăsam înduplecată, spunându-mi: „Cum să trăiești fără să faci nimic? Intră în lumea ta!”.

Cartea poate fi comandată aici  

 

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Valeriu Iftime propune o strategie națională pentru fotbalul românesc: „Avem nevoie de atacanți! Căutați-i!"

astăzi, 18:30

Omul de afaceri consideră că problema fundamentală este lipsa atacanților de careu și susține că este nevoie de un plan național pentru a descoperi și forma vârfuri de atac. Finanța...

A cumpărat o mașină cu 3.000 de euro fără să știe că era căutată pentru confiscare, șofer oprit în Vama Racovăț!

astăzi, 17:15

În cursul zilei de joi, în jurul orei 04.40, în Punctul de Trecere a Frontierei Racovăț – ITPF Iași, s-a prezentat pentru efectuarea formalităților de control necesare tre...

Ești în concediu de creștere și îngrijire copil? Guvernul îți va impune să plătești 2430 lei/ an ca să beneficiezi de asigurare de sănătate!

astăzi, 15:30

Pachetul de măsuri de austeritate lansat de premierul Ilie Bolojan propune ca un număr mare de persoane exceptate până în prezent de la plata contribuției de 10% pentru sistemul public...