”Opera unei mari personalități culturale este identificată, într-o primă instanță, cu acea parte a ei, vizibilă în spațiul public: cărțile apărute, instituțiile create, publicațiile înființate, lecțiile și prelegerile ținute. Dar, în cazul unor personalități discrete, opera mai poate avea o parte extrem de importantă, dar nevăzută și insesizabilă în imediat; de altfel, paternitatea ei poate rămâne necunoscută, cel puțin în parte, pentru totdeauna. Mă voi referi aici la o construcție importantă, a cărei realizare i se datorează esențial domnului Andrei Pleșu”, scrie în Contributors Victor Barsan.

CITEȘTE ȘI: "Fermier botoșănean condamnat pentru sechestrarea unui cioban!"

Întâmplarea povestită de Victor Barsan se derula spre sfârrșitul anilor ’90, când ”tematica basarabeană” era ”dominată de chestiuni grave, acumulate în secolul de ocupație rusească (1812 – 1918) și în deceniile de teroare sovietică (1944 – 1989)”.

O tematică sensibilă, care ”oferea cu generozitate probleme care se cereau rezolvate, de la cultivarea limbii și culturii române la dezvoltarea infrastructurii. Probleme de altfel puternic corelate, întrucât, pentru cultivarea limbii și culturii române era important să treci Prutul, într-un sens și în altul. Iar trecerea Prutului fusese una dintre acțiunile cel mai brutal sabotate de puterea sovietică”.

Victor Bârsan aduce în atenție, pentru început, istoria podului de la Rădăuți Prut (România) – Lipcani (Republica Moldova): ”Denumirea sa amintește de prima necropolă a voievozilor moldavi, dar trimite vag și la locul din apropiere, de pe malul drept al Nistrului, al unei bătălii în care Ștefan i-a învins pe tătari (Lipnic, 1470). Podul a fost construit în 1937, când ambele maluri se aflau în România; a fost distrus în 1941 de sovietici la retragerea armatei roșii, reconstruit de noi puțin mai târziu și distrus din nou de trupele eliberatoare, la trecerea Prutului, în timpul ofensivei din 1944. Podul nu a mai fost refăcut, astfel că, după prăbușirea Uniunii Sovietice, se putea ajunge de la Rădăuți-Prut la Lipcani – localități aflate la câtiva kilometri distanță – doar peste barajul de la Stânca – Costești, situat cam 75 km în aval. Astfel, pentru traversarea Prutului în zona fostului pod, trebuia făcut un ocol de 150 km – și asta de-abia după 1979, anul inaugurării hidrocentralei (anterior, ocolul era de peste 200 km)”.

În anii de după 1989, la nivelul Direcției Moldova din MAE s-a propus refacerea podului.

”Răspunsul eșalonului imediat superior a venit prompt: nu se poate face, pentru că nu există finanțare. Dar nu poate fi folosită finanțarea europeană, din programele PHARE și TACIS? Nu, pentru că PHARE finanțează țările care se pregătesc să intre în UE, iar TACIS – țările din fostul URSS. Dar nu se poate plăti din PHARE jumatatea din România, iar din TACIS jumatatea din Republica Moldova? Pentru asta trebuie mers la domnul ministru. Se va găsi „tactul necesar”? Nu cumva „s-ar interpreta”?”, scrie Victor Barsan în Contributors.

”Desigur că domnul ministru Pleșu a fost imediat de acord cu ideea, și proiectul a demarat. Din păcate, mandatul său a încetat după câteva luni, iar la conducerea MAE s-a întors Petre Roman. Proiectul a rămas pe seama „netrebniciei românești”. Podul a fost inaugurat după aproape 11 ani, pe 15 februarie 2010. Deși parametrii tehnici permit trecerea vehiculelor grele, partea română – spre deosebire de cea basarabeană – nu a făcut formalitățile necesare pentru circulația acestora (conform informațiilor disponibile pe internet), astfel că podul poate fi folosit doar de vehicule ușoare – restricție care a devenit și mai supărătoare, în contextul războiului din Ucraina: podul e situat aproape de punctul triplu, în care se întâlnesc granița noastră și cea ucrainiană cu cea a Republicii Moldova”.