Ultimul an de comunism, primele zile de libertate. La 36 de ani de la Revoluția care avea să încheie un regim opresiv, amintirile celor care au fost martori vorbesc astăzi despre o istorie care se reconstruiește peste timp.
De la euforia libertății la vise spulberate, de la nevoia de a uita la curajul de a vorbi, toate mărturiile adunate de Octavia Buhociu de la prieteni recompun o frescă a unui timp pe care încă nu îl deslușim de ajuns:
”Oamenii erau și încordați și speriați, dar... hotărâți”
”Nu îmi amintesc exact. Obsedant este faptul că în anul acela avusesem examenul de gradul II, un examen pe care ministerul educației din vremea lui Ceaușescu îl făcuse să fie extrem de greu. Aproape ca un concurs de admitere. 23 de locuri pe Moldova și eram peste 50 înscriși. În fine, la una dintre probe a fost și Socialism științific...
Spun asta pentru că m-a impresionat "importanța" pe care și-a dat-o profa când i-a dat nota 5 unei colege de nu știu unde, dar care își creștea singură trei copii. Evident cu 6 putea promova, dar... trebuia să se vadă că Socialismul științific e materie "importantă".
Spun toate astea pentru că, mai tărziu, Iliescu a anunțat că examenul de Socialism științific se anulează și brusc m-am gândit la ea și la faptul că își poate "recupera" examenul de gradul II (care, fie vorba între noi, este o invenție comunistă, din păcate incă păstrată. Nicăieri în lume nu există ceva echivalent. Există doar Master și Doctorat, dar... pe bune).
Și acum cu amintirile din Brașov. După examen, am plecat în vacanța de iarnă la ai mei la Brașov, unde aveam și copiii.
Pe 21 decembrie... Oamenii pe stradă... Muncitorii de la Uzinele Steagu' au umplut străzile mergând spre "Județeana de Partid", în centrul orașului. Erau puhoi... Îmi era teamă pentru ei, gândindu-mă că Ceaușescu pune armata pe ei. Nu a fost așa. M-am dus în oraș și, în genunchi, ne-am rugat pentru cei câțiva, care întraseră la "negocieri".
Ciudată senzația că, oricând, vine cineva din spate și trage...
Oamenii erau și încordați și speriați, dar... hotărâți.
Acasă, am alte amintiri.
Începuse să se tragă… Nu se știa de pe unde. Am văzut un individ îmbrăcat în negru și cu pușcă sus pe un bloc...
Se instaurase frica.
Copil cu febră. Trebuia să merg la farmacie. Am avut senzația că merg printre gloanțe... acum știu că erau și simulatoare.
În centrul orașului se trăgea... pe bune. Teroare. Mai ales după ce se întâmplase la Timișoara.
Oamenii intraseră în Județeană de Partid și aruncaseră pe geam diverse obiecte... documente... în principal.
La TV... muzică patriotică.
A fugit Ceaușescu... nu-mi venea să cred... Cu ochii în TV tot timpul.
Crăciun cu... omor.
Lumea șocată și plină de speranță.
În stradă extaz...
Din păcate, speranțe deșarte. După 36 de ani pot spune că am o mare dezamăgire... toate speranțele de atunci spulberate”. (Gabi Bunea)
”La finele lui 1989 starea economico-socială a populației era deplorabilă”
”La solicitarea ta, iți trimit câteva amintiri din ultima parte a anului 1989, la finele căreia România a intrat, sau poate a revenit, la dezvoltarea ei normală, adică la o democrație pe care o pierduse după Al Doilea Război Mondial.
Deci la finele lui 1989 starea economico-socială a populației era deplorabilă. Economic vorbind, erau foarte numeroase lipsuri materiale: alimentele erau cartelate, inclusiv pâinea. Căldura și energia electrică care alimentau blocurile de locuințe în care trăiau cei mai mulți dintre salariați, erau drastic limitate. În plan cultural, editurile și presa publicau ceea ce era în consonanță cu orientările oficiale. Era deci o viață dificil de dus, cu lipsurile, câteva dintre ele, menționate mai sus.
Se știa că în plan extern avuseseră loc schimbări în țările socialiste, deci se puteau aștepta schimbări și la noi. Ceea ce s-a și întâmplat în decembrie 1989”. (Florin Buhociu)
”Ce piesă de teatru pun aștia, au mare curaj!”
”Ce pot să spun/ scriu? Măturam prin casă și aud la radio că a căzut Ceaușescu. Mă gândeam: ce piesă de teatru pun aștia, au mare curaj. Credeam că am greșit postul, eu ascultam Europa liberă”. (Silvia Moldoveanu)
”Am aflat că și familia noastră era urmărită de mulți ani”
”Mie nu prea îmi curg cuvintele, le așez mai greu pe hârtie. Încerc să îmi aduc aminte toată harababura din spital când unii au încercat să-l dea jos pe directorul de atunci și să fie numit un altul (care mai trăiește încă) și s-a pus la cale un scenariu murdar de tot, dar nu s-a reușit să-l pună în aplicare deoarece voiau să ia foc cu mâna unei asistente; sau o altă situație a unei colege al cărei soț era securist și o altă colegă, după căderea lui Ceaușescu, încerca să o împroaște cu fel și fel de vorbe nedemne de ceea ce voia să pară. Este mama unui medic. Încerc să-mi amintesc altceva prin care să nu aduc atingere vreunei persoane. Ar trebui să-l provoc pe fratele meu, dar fără a-i spune intenția, ca să-și dea drumul…
Mai adaug câte ceva. Era mare vâlvă după 20 decembrie. Eu, acasă, pledam pentru Iliescu, pentru că era un tip deosebit față de ceilalți. Tatăl meu, care mai aduna informații și dintr-o parte și din alta, nu era de acord: un comunist. Îmi era și ciudă pe tata, fiindcă mie-mi plăcea figura lui Iliescu, mieroasă. Pe urmă, la televizor, l-am văzut cu ochii mei /l-am auzit cu urechile mele spunând că a vorbit cu Kremlinul. Transmisie în direct. Apoi a negat. Multe minciuni s-au mai spus. Tatăl meu, toată viața, a văzut securiști și comuniști peste tot. Mai tărziu am constatat că tata avusese mare dreptate. Când s-au dat la iveală multe acte, documente de prin arhive speciale, am aflat că și familia noastră era urmărită de mulți ani. Deci tatăl meu nu fusese obsedat de comuniști, securiști, avusese dreptate. Cum de și-a dat seama că Iliescu era cine era, nu mai pot afla de la el”. (Maria Conțac)
”O imagine cutremurătoare care mă bântuie și acum”
”Panică, îngrijorare mare, lacrimi. Despre primele "semne" ale Revoluției am auzit de la "Europa liberă" pe care o asculta, seara, cu volumul dat la minim, tatăl meu. Timișoara, primii morți, Laszlo Tokes, Doina Cornea, Dumitru Mazilu, partidele istorice. Și apoi, 21 decembrie, ultima apariție în public a lui N. Ceaușescu la mitingul organizat de el. Primele strigăte de "Jos Ceaușescu!". Le-am auzit și când ne-am întors de la școală, vineri, ziua următoare, în fața teatrului unde se adunaseră câteva pâlcuri de oameni. Câteva persoane pătrunseseră și în balconul teatrului de unde strigau împotriva comunismului. Zilele următoare, până după execuția soților Ceaușescu, m-am "hrănit" cu emisiunile de la TVR. Există o imagine cutremurătoare care mă bântuie și acum. O mămică tânără, acoperind cu brațul drept trupul fetiței sale de 4-5 ani. Fuseseră împușcate din spate și căzuseră cu fața-n jos pe caldarâmul unui gang dintre două blocuri. Au trecut de atunci 36 de ani, dar simt și acum o durere în suflet, o mare tristețe. Cu atât mai mult, cu cât nici acum nu se cunosc numele adevăraților "teroriști". Unii trăiesc și acum (cred), nepedepsiți pentru crimele lor. Se așteaptă, poate, ca pedepsele lor să fie prescrise... (Pîrvu Luminița)
Citește și ”Cât pe ce să devin un martir!” - Decembrie 1989 în amintirile unor prieteni!