Francesco Magaldi a dormit pe o saltea de 50 de lei, într-un depozit rece, printre rafturi de marfă. Dimineața se spăla la lighean, iar ziua muncea până la epuizare pentru un vis în care, uneori, nici el nu mai știa dacă să creadă. În spate, o copilărie marcată de violență, frică și ani întregi de terapie. În față, încăpățânarea de a nu renunța.
Povestea lui Francesco Magaldi nu este doar despre o cafenea devenită reper în Botoșani. Este despre un om care a luat totul de la zero și a construit, pas cu pas, din lipsuri, din durere și dintr-o ambiție dusă la extrem.
Francesco Magaldi a trăit ani în care a sacrificat aproape tot – relații, timp, echilibru – pentru a reuși. Ani în care munca a devenit refugiu, dar și povară. Ani în care a trebuit să se reconstruiască nu doar ca antreprenor, ci ca om.
Astăzi, Francesco Magaldi vorbește sincer, în Life.ro, despre dependența de muncă, despre frici, despre vindecare și despre momentul în care a înțeles că succesul nu înseamnă nimic dacă nu ai cu cine să-l împarți.
Prima întrebare: cu ce te ocupi, în viața de zi cu zi?
Am o afacere în domeniul HoReCa, o cafenea în Botoșani. Dar parcă am auzit că vii în București… Eu mai merg și la București, pentru că partenera mea este acolo. Dar activitatea principală este aici.
Și cine rămâne la cafenea când nu ești tu?
Avem o echipă. Sunt în jur de 15 oameni și se descurcă foarte bine. Nu trebuie să fiu acolo în fiecare zi. Am construit lucrurile astfel încât să funcționeze.
De cât timp ești în România? Pentru că vorbești foarte bine română.
Sunt în România din septembrie 2008.
Ți-a fost greu să înveți limba?
Da, foarte greu. Nu știam absolut nimic. Doar „da”.
Cum ai ajuns aici? Și de ce România?
Părinții mei s-au despărțit prin 2001–2002. Tatăl meu a lucrat mult timp în afara țării, prin mai multe locuri, iar la un moment dat s-a stabilit în România. Aici a cunoscut o doamnă cu care și-a refăcut viața și au și o fetiță, sora mea.
Prima dată am venit în România în vacanță, în ianuarie 2009, ca să-l vizitez. Nu mai aveam o relație foarte apropiată, dar odată cu nașterea surorii mele am început să ne apropiem din nou.
După ce am terminat liceul, mi s-a părut o alegere bună să vin aici: să-mi cunosc mai bine familia și, în același timp, să încep să muncesc.
El era deja stabilit în Botoșani?
Inițial a stat în Oradea, apoi în Timișoara. Acolo a cunoscut-o pe partenera lui, care este din Botoșani.
Ulterior, având o firmă în domeniul eolian, s-au mutat în zona Botoșaniului. Se ocupau cu colectarea de date despre vânt pentru companii mari din afară, interesate să dezvolte parcuri eoliene.
Zona aceasta era potrivită din punctul ăsta de vedere, așa că au ajuns aici. Eu am venit inițial cu gândul să stau o perioadă, să fiu mai aproape de tatăl meu și să văd cum se leagă lucrurile pentru mine.
Și ai început să lucrezi cu el sau ți-ai deschis direct cafeneaua?
Nu, am început să lucrez cu el. Am stat cam un an.
Și?
El și soția lui se certau foarte des. Nu era un mediu plăcut, nici pentru mine, nici pentru ei, cred. Inițial voiam să mă întorc în Italia. Dar, în același timp, simțeam că am stat prea mult pe umerii mamei mele și nu voiam să mă întorc fără să încerc ceva pe cont propriu.
Așa că am rămas. Am stat o perioadă singur, în Botoșani, separat de tatăl meu.
Și cum ai ajuns în HoReCa?
Între timp, am cunoscut un italian care avea un restaurant și căuta pe cineva să-l ajute. El nu vorbea română, iar eu începusem deja să învăț. Ne-am potrivit cumva și am început să lucrăm împreună. Eu, de fapt, mai lucrasem în domeniu și în Italia, vreo trei ani. Îmi plăcea foarte mult.
Așa că pentru mine a fost o oportunitate bună să învăț și mai mult.
Nu era ceva sigur. Făceam de toate. Mi-a oferit cazare, masă și cam 600 de lei pe lună. Pentru mine, la momentul acela, nu părea mult, dar aveam 20–21 de ani și am văzut asta ca pe o șansă reală de a învăța meserie.
Și am învățat. Am stat acolo un an și jumătate. A fost o perioadă foarte intensă. Munceam de la 9 dimineața până la 1 noaptea, fără pauză, șapte zile din șapte.
El era fost militar, foarte strict, foarte disciplinat. Asta știa să facă și asta m-a învățat și pe mine. Acolo am învățat ce înseamnă să muncești cu adevărat.
În același timp, nu era ușor…